La 19 ani am rămas înțepenită în casă de durere. Eram singură în București, abia mutată din Moldova. Un copil, de altfel. Am chemat salvarea, am ajuns la spital și am cerut puțină apă. "Vrei apă? Păi îți dăm noi apă de te sături imediat!". M-au lăsat să aștept o oră, apoi mi-au adus apă. Perfuzii, de fapt. Râdeau isteric. Mi-au spart toate venele de pe mâini. Chipurile, venele mele erau proaste, deși nu mi s-a mai întâmplat asta de atunci. De fapt, n-am mai călcat într-un spital de atunci.
M-au trimis acasă cu diagnosticul "Așa ești tu! N-avem ce să-ți facem". Nu, nu așa eram eu. N-aș fi chemat salvarea doar pentru că așa eram eu. Am primit un diagnostic și un tratament corect într-o clinică privată de la un medic extrem de tânăr cu pregătire în Germania.
4 ani mai târziu am ajuns cu bunica în fața aceluiași spital. Spital de urgență, ca să ne înțelegem. A adus-o tata din Tecuci cu hemoragie. În Tecuci singurul tratament pe care îl primești este un preot care îți spune ultima rugăciune. Nu există medici. Nu există spital cu adevărat.
- Ce să facem noi cu ea? De ce ați adus-o aici?
- Pierde sânge, o să moară, dacă nu-i faceți ceva.
Mi-au întors spatele. La propriu. Așa că m-am întors la bunică-mea și ghicI, ce? Am sunat la 112 să le spun că sunt în fața spitalului și că am nevoie de un medic. Așa s-a putut.
În ultimul an de facultate, m-a lovit un controlor din Ratb. Adică, efectiv, m-a îmbrâncit (scotoceam abonamentul prin geantă și se grăbea), apoi mi-a tras o palmă. Palmă de bărbat. Nimeni nu a intervenit. Am coborât după controlor la Obor (era un polițist în intersecție), m-am dus la el, i-am spus repede ce s-a întâmplat și l-am arătat pe domnul în cauză. Răspunsul lui a fost "Și eu ce să-ți fac? Du-te și fă o plângere la secția de poliție".
Apucasem să-i fac o poză controlorului, iar soluția a fost "RATB a sancționat angajatul cu nu știu cât la sută din salariu".
În urmă cu 3 ani, mama mea a fost agresată fizic în timp ce vorbea la telefon cu mine. Eram la o distanță de 230 km una de cealaltă. Ce-aș fi putut să fac în acel moment? Am sunat, desigur, la poliție.
"Trimiteți repede pe cineva, vă rog, la adresa x. Mama mea este agresată fizic.
- Da' de unde știi tu, domnișoară?"
Sunasem la poliția locală. Și atunci m-am enervat. Pentru prima dată am țipat la ei și le-am spus că sun la 112 imediat și le voi spune că nu vor să-și facă treaba. Apoi voi da numele lor în presă.
Mi-au închis telefonul în nas. După ce am sunat la 112 să le spun ce s-a întâmplat, cu nume și CNP ca să se asigure că nu e glumă proastă, a trecut o oră până când a ajuns un echipaj la mama. Într-un oraș în care este imposibil să faci mai mult de 5 minute cu mașina, indiferent unde te duci.
Am ajuns la vârsta asta și mi-am dat seama că suntem pe cont propriu. Nu există lege. Nu pentru noi. Sigur, e favorabilă pentru infractori, însă nu pentru noi.
Dacă ești femeie și te duci la poliție pentru hărțuire, așteaptă-te să fii luată la mișto "Ei, dar sigur ai făcut tu ceva. Poate ți-a plăcut".
Dacă ai infractorul în mână, cu toate dovezile "Ah, depune o plângere și te contactăm noi".
Dacă te aperi singur, intri la pușcărie. "Cine ești tu să-ți faci dreptate singur, noi pentru ce suntem plătiți?". Avem legi!
ATÂT S-A PUTUT. Asta au de spus autoritățile noastre. SICTIR! Eu nu mai pot. Giulești, Colectiv, tragedia din Apuseni. Lista e lungă. Dacă atât s-a putut, înseamnă că sunteți extrem de incompentenți. Pe banii mei. Pe banii părinților acestor fete. Pe banii românilor.
Tot sistemul din România este bolnav. Nu doar autoritățile din Caracal. Știm deja asta. Cu toții. Care este soluția, oare? Revoluția n-a schimbat nimic. Parcă mai degrabă a făcut loc hahalelor.
Suntem atât de lipsiți de apărare și totuși plătim atât de mult pentru asta!
Posteaza comentariu