Când fiica mea avea câteva săptămâni, îmi imaginam că atunci când va trece de patru ani o să-mi fac mai puţine griji. N-o să mai tresar în somn la orice scâncet, n-o s-o mai verific noaptea să nu se sufoce şi n-o să mi se pară că vine sfârşitul lumii atunci când face febră.
A împlinit 7 ani, iar intensitatea grijilor a rămas la fel. Încep să mă împac cu gândul că aşa o să fie pentru totdeauna. Că aşa sunt părinţii - îngrijoraţi. Cei mai îngrijoraţi oameni de pe pământ.Mama mea intră şi acum în panică când mă vede cu capul descoperit în vreme de iarnă. E convinsă că nu sunt în stare să mă protejez de furia naturii şi, bineînţeles, e îngrijorată pentru fiecare dintre cei trei copii ai ei.
Fiica mea a plecat într-o tabără de schi la Predeal, duminica trecută.
Noi, părinţii, în prima zi ne-am comportat ca elevii în vacanţă. Ne-am întâlnit cu prietenii, ne-am dus la film, ce mai, distracţie şi relaxare. Un program lipsit de griji. Apoi, de a doua zi a început nebunia. A făcut febră, dar nu vroia să vină acasă, îi plăcea la schi. Îngrijorare maximă. Discuţii cu învăţătoarele, Nurofen, antibiotic. Griji. Apoi, viscolul. Alte griji.Ceea ce trebuia să fie o săptămână în care părinţii iau o pauză s-a transformat într-o emoţie continuă.
Fiica mea nu s-a întors încă din tabără. Trebuie să vină în seara asta de la Predeal, pe DN1. Am emoţii cu drumul şi mă rog să ajungă cu bine.O să mă liniştesc puţin la noapte, când o să mă trezesc şi o să merg în camera ei să-i aranjez pătura. Apoi o să-mi fac alte griji. Unele noi.
Foto: Copiii din tabăra de schi în drum spre pârtie, Predeal, 26 ianuarie 2012