Mulţi dintre prietenii mei se îndoiesc de faptul că această carte există. Pentru că sunt pe ultima sută de metri cu editarea, îmi fac curaj şi public un prim fragment, aici. O să urmeze şi altele. Aştept cu nerăbdare părerile voastre, primii cititori ai unei cărţi în care cred.
Pavel a tăcut. S-a ridicat de lângă ea şi aşa dezbrăcat s-a apropiat de singura fereastră. Afară ploua. Era amurg, iar pe stradă nu era nimeni. Doar stropii de apă se striveau de asfalt. Vizavi era un parc. Trei stejari îşi mişcau crengile în adierea uşoară a vântului. Pavel se gândea că peisajul din faţa lui e prăbuşit din alt timp.
Ar putea veni de oricând. Ar fi la fel. Apă şi stejari. Da, se trezise într-o lume afară din timp. Plecase din România strivit de dezamăgiri, sperând să găsească un tărâm perfect. Când se trezea dimineaţa şi pleca la fabrică îşi imagina Occidentul ca fiind locul unde ar fi putut să facă orice. În România în care se născuse el totul era interzis. Nu putea citi ce-şi dorea. Nu putea învăţa, nu putea scrie, nu putea face fotografii. Se simţea blocat într-o slujbă mizerabilă.S-a întors spre Henriette şi o privea. Parcă era o sculptură veche aşezată de un colecţionar nebun în mijlocul patului. Femeia nu se mişca. Privea tavanul. I se părea că nu mai respiră.
Se gândea că Henriette se născuse într-o lume în care putuse să facă orice. Să citească, să înveţe, să facă sport, să iubească, să fie fericită. Eşuase lamentabil.
Îi venea mereu să o întrebe de ce? Care era treaba? Cum naiba să ajungi să depinzi de tâmpeniile pe care le debita el despre fericire. Cum poate un om să fie atât de slab, atât de fragil? Dar nu-i putea vorbi. A mai încercat şi imediat bărbia sculptată începea să-i tremure. Apoi lacrimi mari i se rostogoleau din ochi şi îşi ascundea faţa. Se prăbuşea în tăcere.