Poate multe dintre femei se întreabă cum îşi vede un bărbat de 40 de ani viaţa, cum vede iubirea, ce regrete, ce greşeli a făcut. Public mai jos un fragment din romanul ”Mici forme de iubire”, aflat în curs de apariţie, un fragment în care un bărbat vorbeşte despre sine, despre lumea lui imperfectă.
Nu ştiu. Ar fi o prostie să mă pronunţ, dar, în mod sigur, am găsit lumea mea. S-a născut fără să-mi dau seama, din mici forme de iubire pe care le respingeam la început, dar, apoi, cu trecerea timpului, am început să le las să se prindă de mine. O mică mângâiere, un mic sărut, o simplă atingere, o scurtă îmbrăţişare, o privire, o întâlnire. Din mici fragmente, încet, încet, s-a construit lumea mea. N-am fost conştient de asta până în urmă cu zece ani când ajunsesm la 43 de ani. Atunci ea a plecat.
Când toate au plecat şi am realizat cât de impregnat eram cu parfumul lor, cu poveştile lor, mi-am dat seamă că ajunsesem la capăt. La început mi-am lăsat plete şi barbă. Am trăit singur. Mă cufundasem în munca mea. N-am mai plecat. Am rămas pe loc. Plângeam. Scriam mailuri şi le trimiteam către adresele lor, dar ştiam că nu vor mai deschide niciodată mesajele mele. Vor fi şterse.
Îţi dai seama, cât de înălţător mă simţeam scriind cele mai frumoase scrisori de dragoste. Înşiruiri de cuvinte pe care n-am fost în stare să le spun, iar acum ştiam că nu le vor citi. Vor rămâne acolo, într-un cont de e-mail care, la un moment dat, va fi şters, aruncat la gunoiul electronic al istoriei. Cuvintele alea trimise în spaţiul virtual îmi vor supravieţui şi mie. Nimeni nu le va citi, vor pluti ca un deşeu spaţial până la sfârşitul timpului. Toate astea făceau parte din noua mea lume.
Uneori aş fi vrut să mă întorc şi să-mi cer iertare. Să-mi văd copilul pe care l-am părăsit înainte să se nască. Făcea parte din lumea mea. Visam că mă târăsc în genunchi în faţa lui şi-mi cer iertare. Îi şopteam că nu-l voi mai părăsi niciodată. Am fost într-un weekend la Paris. Am dat târcoale pe lângă apartamentul Sylviei, dar nu am văzut-o. Nu am văzut nici copilul. Poate plecaseră, dar făceau parte din lumea mea. Aş fi vrut să-mi aşez degetele pe buzele ei, să-i simt respiraţia şi să-i spun cât de mult mă schimbase.
Vezi, în mod sigur lumea în care am ajuns nu era cea despre care vorbeam cu Requiem, nu stătea pe acea sevă morală care punea lucrurile în echilibru, care susţinea oamenii să-şi urmărească visele.
Asta era o viziune exagerată. Într-un fel eşti foarte singur şi mereu aproape de moarte. Toate experienţele te costă şi nu există câştig fără pierdere. Tot timpul am crezut că sunt în drum spre ceva, dar, de fapt, drumul era totul. Mergând, am cunoscut oameni, am iubit, am râs şi am plâns. Îmi pare rău că nu mi-am dat seama de la început. Ar fi fost altfel. Mai puţină suferinţă. Aş fi găsit puterea să renunţ mai devreme sau aş fi avut puterea să rămân.Toate astea le-am înţeles după plecarea Almei. Când mi-am dat seama că nu se va întoarce niciodată, că pentru ea a fost destul. Într-un fel pervers, i-am înţeles gestul, deşi m-a îngrozit. Ea ajunsese la capăt. Nu mai dorea nimic. A decis să păstreze totul. Eu am continuat să mă mint. Cei mai mulţi facem asta. În fiecare dimineaţă ne trezim şi ne spunem că azi o să fie altfel. Apoi suntem năpădiţi de grijile de ieri şi nu schimbăm nimic, amânăm pentru a doua zi şi tot aşa. Mi-am asumat toate riscurile când m-am întors. Mi-am asumat ratarea doar pentru că voiam să-mi păstrez lumea şi s-o aduc într-un loc sigur, un loc de unde nu mi-o poate lua nimeni.
Posteaza comentariu