Povestea Cernobîlului e arhicunoscută, mai ales după succesul fulminant al serialului produs de HBO. Astăzi este recunoscut meritul uriaș al lichidatorilor, cei care au intervenit în săptămânile și lunile care au urmat exploziei pentru a curăța zona afectată și pentru a limita proporțiile catastrofei, salvând milioane de vieți.
Peste 50 de oameni au murit în perioada imediat următoare după explozia reactorului 4, produsă pe 26 aprilie 1986, în tenativele disperate de a stinge incendiul care a durat zece zile. Muncitorii și pompierii care au intervenit atunci au fost primele victime ale bucăților radioactive de grafit aruncate peste tot de suflul exploziei. Echipele de urgență au folosit elicoptere pentru a arunca peste rămășițele reactorului nisip, pentru stingerea flăcărilor, și bor - pentru prevenirea reacțiilor nucleare. La câteva săptămâni după explozie, echipele de intervenție au reușit să acopere reactorul cu o structură temporară din beton, așa-numitul "sarcofag".
Conducerea sovietică a închis o zonă de 30 de kilometri în jurul centralei. Aproximativ 115.000 de oameni au fost evacuați din zona de excludere în 1986, iar alte 220.000 de persoane în anii următori.
După evacuarea tardivă a orașului Pripiat, autoritățile sovietice au defrișat aproximativ doi kilometri pătrați de pădure de pin din preajma centralei pentru a reduce contaminarea radioactivă și pentru a curăța locul. Celelalte trei reactoare au fost repornite succesiv și închise în anii următori, ultimul în 1999.
Toate măsurile de evitare a unui dezastru mai mare, ce ar fi devastat întrega Europă de Est, au fost posibile prin eforturile imense ale lichidatorilor, personalul civil și militar care a intervenit la fața locului. Ca urmare a statutului lor de veterani, lichidatorii au primit beneficii sociale importante atunci. Mulți lichidatori au fost aclamați ca eroi de către guvernul sovietic și de către presă, alții s-au luptat timp îndelungat pentru a li se recunoaște oficial participarea.
Potrivit OMS, numai în 1986–1987 au fost folosiți 240.000 de lichidatori. În total, au fost emise certificate speciale pentru 600.000 de oameni, recunoscuți ca lichidatori.
Estimările numărului de decese potențial rezultate în urma accidentului variază enorm: Organizația Mondială a Sănătății (OMS) sugerează că acesta ar putea ajunge la 4.000. O echipă internațională de peste 100 de oameni de știință a estimat că până la 4.000 de persoane ar fi putut muri ca urmare la expunerea la radiații în urma accidentului de la Cernobîl. Cu toate acestea, la mijlocul anului 2005, mai puțin de 50 de decese au fost atribuite în mod direct iradierii cauzate de dezastru, aproape toți lucrători din echipele de salvare, extrem de expuși, mulți murind la câteva luni după accident, iar alții până în 2004.
Puțini au scăpat de urmările crunte ale sacrificiului lor, îndeosebi cei care au fost trimiși la intervenții mai târziu și la distanță mai mare de locul exploziei. Pentru personalul care a acționat la rectorul distrus și în perimetrul adiacent, contaminarea a fost fatală. Soarta multora dintre ei este învăluită în negura deceniilor care au trecut de atunci - cei mai mulți dintre ei au murit sau au avut de suferit tot restul vieții, chinuiți de efectele radiațiilor. În urma lor au rămas mărturiile rudelor și ale celor care i-au cunoscut și o serie de fotografii extrem de prețioase, publicate de site-ul Rare Historical Photos, care le-au surprins eforturile colosale.
Peste 50 de oameni au murit în perioada imediat următoare după explozia reactorului 4, produsă pe 26 aprilie 1986, în tenativele disperate de a stinge incendiul care a durat zece zile. Muncitorii și pompierii care au intervenit atunci au fost primele victime ale bucăților radioactive de grafit aruncate peste tot de suflul exploziei. Echipele de urgență au folosit elicoptere pentru a arunca peste rămășițele reactorului nisip, pentru stingerea flăcărilor, și bor - pentru prevenirea reacțiilor nucleare. La câteva săptămâni după explozie, echipele de intervenție au reușit să acopere reactorul cu o structură temporară din beton, așa-numitul "sarcofag".
Conducerea sovietică a închis o zonă de 30 de kilometri în jurul centralei. Aproximativ 115.000 de oameni au fost evacuați din zona de excludere în 1986, iar alte 220.000 de persoane în anii următori.
După evacuarea tardivă a orașului Pripiat, autoritățile sovietice au defrișat aproximativ doi kilometri pătrați de pădure de pin din preajma centralei pentru a reduce contaminarea radioactivă și pentru a curăța locul. Celelalte trei reactoare au fost repornite succesiv și închise în anii următori, ultimul în 1999.
Toate măsurile de evitare a unui dezastru mai mare, ce ar fi devastat întrega Europă de Est, au fost posibile prin eforturile imense ale lichidatorilor, personalul civil și militar care a intervenit la fața locului. Ca urmare a statutului lor de veterani, lichidatorii au primit beneficii sociale importante atunci. Mulți lichidatori au fost aclamați ca eroi de către guvernul sovietic și de către presă, alții s-au luptat timp îndelungat pentru a li se recunoaște oficial participarea.
Potrivit OMS, numai în 1986–1987 au fost folosiți 240.000 de lichidatori. În total, au fost emise certificate speciale pentru 600.000 de oameni, recunoscuți ca lichidatori.
Estimările numărului de decese potențial rezultate în urma accidentului variază enorm: Organizația Mondială a Sănătății (OMS) sugerează că acesta ar putea ajunge la 4.000. O echipă internațională de peste 100 de oameni de știință a estimat că până la 4.000 de persoane ar fi putut muri ca urmare la expunerea la radiații în urma accidentului de la Cernobîl. Cu toate acestea, la mijlocul anului 2005, mai puțin de 50 de decese au fost atribuite în mod direct iradierii cauzate de dezastru, aproape toți lucrători din echipele de salvare, extrem de expuși, mulți murind la câteva luni după accident, iar alții până în 2004.
Puțini au scăpat de urmările crunte ale sacrificiului lor, îndeosebi cei care au fost trimiși la intervenții mai târziu și la distanță mai mare de locul exploziei. Pentru personalul care a acționat la rectorul distrus și în perimetrul adiacent, contaminarea a fost fatală. Soarta multora dintre ei este învăluită în negura deceniilor care au trecut de atunci - cei mai mulți dintre ei au murit sau au avut de suferit tot restul vieții, chinuiți de efectele radiațiilor. În urma lor au rămas mărturiile rudelor și ale celor care i-au cunoscut și o serie de fotografii extrem de prețioase, publicate de site-ul Rare Historical Photos, care le-au surprins eforturile colosale.
Posteaza comentariu