În România, postul a ajuns o modă. Ba mai mult, o afacere. Mă refer aici la invazia de produse de post din supermarket. Tot felul de aditivi alimentari, chimicale şi arome vândute credincioşilor pentru a ajunge în Rai. Dacă le consumă, în mod sigur, vor ajunge mai repede decât şi-au propus.
E ciudată această nevoie a noastră de a ne striga credinţa, de a ne înghesui la aprins lumânări, la apă sfinţită şi la moaştele unui sfânt sau altul. Mulţi dintre noi au senzaţia că cu cât strigă mai tare cu atât vor fi luaţi mai abitir în seamă de Dumnezeu.
Poate aşa o fi, dar nu cred că eşti mai atins de har dacă te apuci să calci oamenii în picioare pentru o cană cu apă sfinţită, decât dacă ai răbdare, bun simţ şi nu urlii.Îmi amintesc de bunica mea. Era o femeie ageră şi bisericoasă. Nu ştiam niciodată dacă ţine post, deşi o bănuiesc că nu rata niciunul. Ea a fost prima persoană care m-a dus la biserică într-o vreme în care mersul la biserică era un act eroic. Nu m-a obligat, nu m-a forţat, nici măcar nu mi-a spus că trebuie să cred în Dumnezeu.
Mersul la biserică în satul bunicii mele era în firea lucrurilor. M-a învăţat Tatăl Nostru făcându-mă să-mi placă rugăciunea. Nu se isteriza dacă mai scăpam o înjurătură auzită de la ceilalţi băieţi de prin sat. Pentru ea, Dumnezeu era bun şi înţelegător, nu făcea distincţie între oameni şi nici clasamente între credincioşi. Şi, nu în ultimul rând, acel Dumnezeu nu se ocupa cu cure de slăbire.Postul ca şi credinţă sunt opţiuni ce ţin de convingerile personale.
Nu cred că este ceva mai personal şi mai intim decât relaţia unui om cu Dumnezeu. A face paradă de credinţă nu înseamnă decât un gest de lipsă de civilizaţie cum sunt atâtea în jurul nostru în ziua de azi.Şi mai e ceva, sunt mulţi care ţin post în speranţa că slăbesc. E o mare eroare. Slăbitul are legătură cu cantitatea de mâncare consumată, nu cu Paştele şi nici cu Crăciunul.
Posteaza comentariu