A fost o vreme când nu puteam să dorm. Dar s-o luăm cu începutul. A fost o vreme când nu voiam să dorm. Mi se părea interesant să-mi pierd nopţile, citind, scriind şi, nu de puţine ori, la petreceri, consumând alcool şi trăgând din ţigara.
Era o vreme când cearcănele mi se păreau interesante şi, deşi, nu trăgeam nădejde să trăiesc o sută de ani, moartea mi se părea departe. Era o vreme când aveam 17 ani.
Nu eram fericit la acea vârstă, deşi cei din jur îmi spuneau că să mă bucur cât pot că n-o să mă mai întâlnesc cu o astfel de fericire.
Mă simt mult mai bine acum. După zece ani de atunci, insomniile s-au transformat în suferinţă, în oboseală cronică. Abia după 35 de ani am învăţat să dorm. Şase ore de somn îmi sunt suficiente. Nu ştiam că această activitate care pare instinctuală trebuie învăţată.Am reînceput să dorm, abia după ce am redescoperit mişcarea. Astăzi, pentru mine, totul e mişcare. Încerc să o fac cât mai mult posibil, iar după ce obosesc bine şi fizic, nu numai psihic, dorm.
Ştiu că sunt mulţi oameni care nu pot dormi, ştiu că nu există tratamente satisfăcătoare, pastilele nu te odihnesc, ci doar te ajută să uiţi, să-ţi pierzi cunoştiinţa.
Şi mai ştiu că fără o accentuată oboseală fizică nu putem dormi.Sunt o sumedenie de studii în domeniul somnului, dar problema care rămâne e că oamenii care nu pot să doarmă, de fapt sunt extrem de stresaţi. Au nevoie de multă mişcare şi de o modalitate de a face pace cu ei însăşi. Acum, mai apare o problemă. Cu vârstă, dormim din ce în ce mai puţin şi acest lucru poate fi bun, avem mai mult timp să facem bine în jurul nostru, în plus, trebuie să ne mulţumim cu ce obţinem.
În lipsa stresului, starea de veghe nu e o povară, ci poate fi extrem de plăcută.Problema somnului e precum dragostea, depinde mult de noi să o avem şi să ne bucurăm de ea, dar nu în totalitate. În somn şi în dragoste nu suntem întotdeauna singuri.
Posteaza comentariu