Andrada Surdeanu are 16 ani şi vrea să ajungă o vedetă a tenisului. E ambiţioasă, e frumoasă, e muncitoare, dar nu ştie dacă va reuşi. Lucian Surdeanu, tatăl ei, îi este şi antrenor. A făcut totul pentru ca fiica lui să reuşească, dar se pare că nu e suficient. La un turneu în Israel, nervii îi cedează şi îşi loveşte fiica. Este arestat pentru scurtă vreme, amendat cu 300 de euro şi, apoi, eliberat.
Gestul lui generează o întreagă dezbatere în România. Cei mai mulţi îl acuză pe bună dreptate. Dar în spatele acestui gest violent se ascunde o lume tenebroasă, dură şi crudă. E lumea performanţei sportive. Acel iad pe care trebuie să-l parcurgă un adolescent pentru a ajunge o celebritate în sport.
E lumea Andradei Surdeanu, lumea din care s-a născut Simona Halep şi lumea în care încă pluteşte Sorana Cristea şi alţi zeci de sportivi dinRomânia.Nu e nimic romantic în a face sport de performanţă. Pentru a te impune trebuie să faci sacrificii enorme, să-ţi supui corpul la o îndelungă transformare prin efort, să-ţi schimbi mintea şi să-ţi modifici personalitatea. După ce faci toate acestea, tot nu primeşti nicio garanţie că vei reuşi.
Dacă aţi citit cartea autobiografică a lui Andre Agassi, Open, aţi descoperit că bătaia era cel mai blând lucru pe care-l suporta micuţul Andre de zece ani care era torturat şase ore pe zi de un aruncător de mingi modificat pentru a trimite proiectile cu viteze de peste 100 de kilometri pe oră.
Avea normă: de returnat 3000 de mingi pe sesiunea de antrenament. Cred că cei mai mulţi ar prefera să fie bătuţi cu racheta decât să ducă la capăt un astfel de exerciţiu. Cam asta era şi viziunea marelui campion care a mărturisit că ura tenisul.Da. Asta e o mare problemă cu sportul, mulţi dintre tinerii performeri ajung să urască ceea ce fac şi, atunci, cel mai probabil, ratează. Sunt puţini care au norocul şi nebunia lui Agassi.
Cred că acest stres major în perioada de copilărie şi adolescenţă, stres indus de părinţi, de antrenori, duce la multe eşecuri. Andrada Surdeanu are mai mult de jumătate şanse ca acesta să fi fost momentul ei de glorie. Să rămână cunoscută doar ca victimă a ambiţiilor tatălui ei.
De fapt, marea greşeală se petrece atunci când altcineva doreşte mai mult ca un copil sau un tânăr să reuşească într-un sport decât copilul însuşi.
În această dorinţă a celorlalţi e sădit germenul ratării viitoare. Dar, totodată, trebuie să spunem, că acolo, în acea dorinţă e sădit şi germenul succesului.Cred din tot sufletul că un tânăr va avea mult mai multe şanse să ajungă la performanţă dacă e inspirat de cei din jur. Antrenorii şi părinţii ar trebui să se concentreze mai mult pe dezvoltarea propriilor abilităţi de a-i motiva pe copii şi pe tineri, de a crea un mediu propice de dezvoltare fizică şi psihică, atenuând cât mai mult stresul. Sportul, în sine, înseamnă stres, competiţia înseamnă stres, de aceea antrenamentul ar trebui să fie mai mult joacă, interacţiune cu ceilalţi, tehnică şi dezvoltare a anduranţei.
Şi mai e ceva, ca sportiv trebuie să fii conştient că succesul se bazează pe ratare, pe o serie nesfârşită de ratări.
Iar, de multe ori, trebuie să înţelegi care e rostul tău în lume şi să renunţi. Uneori, renunţarea sau trecerea către altceva reprezintă de fapt o victorie.
Posteaza comentariu