Îi invidiam atunci când trăirile mele erau copleșitoare și mi-aș fi dorit și eu să nu simt nimic, așa ca ei. Îi uram atunci când aș fi vrut să-mi trăiesc bucuria și nu o regăseam și în ochii lor, astfel încât să ne putem bucura împreună. Era dincolo de puterea mea de înțelegere cum de oamenii mari nu aveau nicio bucurie la gândul că un bătrân cu barbă le-ar fi putut aduce ce-și doresc ei.
Moșul nu mi-a adus niciodată ce-mi doream, dar asta nu m-am împiedicat să sper, an de an, că poate o să primesc.
A fost și un an în care mi-am dorit s-o primesc cadou pe străbunica. Murise ”baba”, mama bunicii mele, în acel an, și ceea ce mă șocase peste măsură fusese faptul că o văzusem pe mamaia plângând în hohote pentru prima oară în viața mea. Eu dormeam de după-amiază, iar ea a intrat în cameră să-și ia o batistă. Credea că dorm… Când am întrebat-o de ce plânge, a început să plângă și mai tare și mi-a zis, abia respirând de jale: ”A murit baba... A murit mămica mea!”.
În puținii mei ani de viață de până atunci, nu conștientizasem niciodată că ”baba” era mămica ei. Mă uitam la copilul mare care-și plângea mama și nu știam ce să fac. ”A murit baba. Nu-ți mai aduce baba nuci în șorț de acuma…”, mi-a zis ea. De parcă mie nuci mi-ar fi trebuit! Eu aș fi vrut să fac ceva ca mamaia să nu mai plângă că i-a murit mămica. De-aia i-am pus-o lui Moș Crăciun pe listă! Visam să primesc acest cadou și să-l dăruiesc mai departe copilului bătrân care plângea lângă mine în cameră. Dar v-am zis că Moș Crăciun niciodată nu mi-a adus ce mi-am dorit...
Când am aflat, câțiva ani mai târziu, și că Moș Crăciun nu există, a cam dispărut orice urmă de magie din viața mea, iar Sărbătorile au început să primească de la mine doar o atenție adultă, adică fără strop de entuziasm, așa cum văzusem și eu la oamenii mari.
Mă duc spre 40 de ani și din acei adulți cu care am crescut... a mai rămas doar mama.
Sărbătorile mele, după ce și-au pierdut din magie, au pierdut și din oamenii cu care le trăiam.
Am înțeles și eu, abia acum, ce era cu lipsa de entuziasm. Am înțeles de ce ai nevoie, ca adult, să faci sarmale/piftie/cozonaci în liniște, să nu te bâzâie nimeni și nimic la cap, să stai cu sufletul pe tăcute. Este momentul în care te gândești la cei care nu vor gusta din ele și ajungi să pui cimbru că îi plăcea lu` tata, usturoi mult că așa făcea mamaia, boia cum îi plăcea lu` tataie.
Îmi amintesc cum, după fiecare PLECARE, mi-am spus mereu că nu e nimic anormal - că oamenii chiar mor, că lucrurile astea se întămplă, că doar propria moartea ți-e neaducătoare de durere-n suflet în timp ce morțile celorlalți te dor, că e mai bine așa pentru ei (moartea tatălui meu a fost cea mai eliberatoare dintre toate pe care le-am trecut - avea cancer și se chinuia peste măsură), că acesta este cursul vieții și alte asemenea clișee care te ajută să-ți reconstruiești sufletul după ce ți-au rămas numai deșeuri.
Apoi urmează faza în care vorbești cu ei - în mintea ta; când adormi copilul; în mașină, când ai un drum lung de făcut; când ieși să dai o tură de parc; când te trezești prea devreme dimineața; când nu ai somn în creierii nopții. Și ai impresia că e bine așa, că ai învățat să trăiești și fără ei, că e ok, te descurci.
Dar vine Crăciunul și toate amintirile tale aglomerate din copilărie, cu oameni mulți, cu multă muncă, cu porc tăiat în bătătură, mocirlă, fum, țuică fiartă, scandal, cârnați la corlată, sarmale la tuci, colaci, tămâie și pomană în ziua de Crăciun revin. Iar când revin așa, nu mai ești înțelegător. Îți vine să arunci cu toate și să plângi ca un copil, să ți se adune lacrimile în barbă și să nu mai ai aer, dar îți spui că ești adult și abordezi situația cu maturitate. Și atunci pui cimbru că îi plăcea lu` tata, usturoi mult că așa făcea mamaia, boia cum îi plăcea lu` tataie...
Și așa ajunge furia dorului să te transforme într-un adult fără entuziasm.
Vă urez Sărbători așa cum simțiți, cum puteți… etc.