Europa League. Ziua în care am ajuns acasă!

În general, în postura de român mă simt tensionat, gata în orice moment să mă apăr, pregătit să caut argumente că nu suntem atât de hoţi pe cât se spune, atât de corupţi, atât de leneşi sau atât de dezorganizaţi. Când sunt în străinătate mă simt stingher şi am nevoie de curaj ca să spun de unde vin, în ţară, dacă vorbesc cu un străin, mă laud ridicol şi peste măsură, încercând să-i vând ”frumuseţile patriei”.

Chiar şi când sunt singur, în pat, în creierii nopţii, mă gândesc dacă a fost un noroc sau un ghinion că m-am născut aici, dacă a fost bine sau rău că n-am plecat în lume?

Astăzi, odată cu explozia de alb-roşu pe străzile oraşului mă simt bine. Brusc am senzaţia că sunt cetăţean al planetei, că particip la ceva important. România, în ziua finalei Europa League, de fapt un fel de cupă a echipelor ambiţioase care n-au avut şanse în Champions League, este o ţară normală şi relaxată.

A dispărut tensiunea, politicienii au trecut pe planul doi, iar în centrul Capitalei se cântă, se bea bere, se dansează, iar oamenii zâmbesc pe stradă, pozează suporterii şi aşteaptă marele meci.

Un simplu eveniment poate schimba atmosfera dintr-o ţară, iar românii au nevoie cu disperare de astfel de evenimente care să-i facă mândri, să realizeze că lumea noastră, că ceea ce pentru noi înseamnă acasă e chiar un loc în care ne simţim bine.

Pentru asta avem nevoie de evenimente, de eroi în sport, în ştiinţă, în cultură, de oameni curajoşi care să-şi asume un destin şi să încerce să cucerească lumea. Avem nevoie de modele adevărate, nu de caricaturi şi hahalere.

Am trăit prea mult afundaţi în mediocritate, fără măreţie, privind mereu peste gard la vecini, nefiind în stare să ne asumăm rolul nostru în lume.

Finala Europa League e un prim pas care ne arată timid că se poate trăi şi altfel, că ne putem bucura de viaţă, că, în sfârşit, am ajuns acasă.