Îmi amintesc de vremea când eram elev şi doream să iau note mari la matematică ca să-mi fac părinţii fericiţi. Mama nu era impresionată decât de rezultatele de la matematică şi fizică. Sincer, m-am chinuit, dar nu am putut sacrifica niciodată fotbalul din curtea şcolii sau din spatele blocului pentru a lucramai mult din culegeri. Era ceva ce pornea din mine. Îmi plăcea confruntarea din praf, competiţia dintre blocuri, îmi plăcea să alerg, să strig. Marcarea unui gol valora pentru mine cât zece note de zece la matematică. Nici astăzi nu cred altfel.
Aş fi stat afară tot timpul indiferent de vreme, dar, cumva, îmi doream şi rezultate bune la şcoală. Atunci nu ştiam nimic despre compromisuri, nu ştiam nimic despre eficienţă, despre organizare şi nimeni nu mă învăţa asta.
Aş fi făcut orice să joc mai mult fotbal şi să iau şi note bune. La şcoală şi acasă nu ni se spunea decât că trebuie să alegem între învăţătură şi sport. Aş fi ales fără nicio urmă de regret sportul, dar nu mă lăsau părinţii.În clasă, cei care alegeau sportul erau slabi la învăţătură, marginalizaţi de profesori şi trişti. Nu străluceau decât pe terenul de sport, dar părea că acest fapt avea importanţă doar pentru noi, colegii şi pentru adversarii din meciuri.
Îmi amintesc de un coleg care avea note slabe pe linie. Nu era oră în care să nu fie ridicat în picioare şi dat exemplu negativ pentru că nu-şi făcuse temele, pentru că scria urât, pentru că era dezordonat, pentru că vorbea neîntrebat. Şi acum ţin minte cum era beştelit de profesoara de matematică.
El, un băiat vesel în pauze, se încrunta. Nu răspundea la nicio întrebare. Aştepta să treacă furtuna şi să fie lăsat în pace. Părea un caz fără salvare. Dar pentru mine era un zeu. Cel mai bun jucător din echipa noastră de fotbal. Dribla, trăgea la poartă. Nici nu era prea egoist. În campionatul dintr-a şasea am ajuns în finală şi pe o ploaie mohorâtă am pierdut meciul cu 2-1. Atunci l-am văzut pentru prima şi ultima oară plângând. Lacrimile i se amestecau cu picăturile de ploaie. Nici măcar nu încerca să se ascundă. Făcuse tot ce putuse ca să câştigăm. Nu învinovăţea pe nimeni. Stătea pur şi simplu în ploaie şi plângea. A doua zi a venit iar cu temele nefăcute. A stat în picioare, a luat un patru, dar, din toată şcoala generală, amintirea acelui meci e cea mai valoroasă pentru mine. Tristeţea lui şi faptul că n-am reuşit să fim campioni, deşi mai aveam atât de puţin au fost unele dintre cele mai intense experienţe din copilărie. Unele care n-au avut nicio legătură cu orele de matematică, cu cele de română, chimie sau fizică.Nu era un elev prost, nu era leneş, nu era rău, ci pur şi simplu niciun profesor, niciun părinte n-a sesizat că marea lui pasiune era fotbalul.
În cei 12 ani de şcoală nu am fost niciodată încurajaţi să facem sport. Nimeni, nici măcar profesorii de sport nu au încercat să ne inspire şi să ne cultive bucuria mişcării. Colegii mei care aleseseră să facă sport, unii chiar de performanţă, aveau o relaţie proastă cu şcoala, care, de cele mai multe ori, le punea beţe în roate şi încerca să-i descurajeze.
Dacă vă întrebaţi cumva de ce trăim astăzi într-o societate lipsită de onoare, lipsită de curaj, lipsită de responsabilitate, trebuie să vă uitaţi şi la felul în care am fost educaţi - total în afara respectului pentru celălalt, un respect pe care-l găseşti în orice confruntare sportivă.
Nu ştiu de ce şi astăzi, educaţia din România merge pe acelaşi drum falimentar? Depun mărturie pentru oricine e dispus să asculte că am învăţat mai multe despre viaţă pe terenurile de sport decât am învăţat în cei 18 ani de şcoală, 18 ani în care am încercat mereu să iau note bune, dar am dat-o în bară deseori.
Posteaza comentariu