Lacrimile sunt un semn de slăbiciune. De mici copii ne luăm scaltoace pentru că ”dăm apă la boboci”. Taţii se supără pe fii şi, începând cu grădiniţa, toată lumea face mişto de băieţii care plâng.
Până la urmă, încet, încet, ne reprimăm acest mod de afişarea a durerii.Şi, cu toate acestea, avem nevoie de lacrimi. Sunt atâtea situaţii în care suntem emoţionaţi. La nuntă nu e nicio diferenţă între mire şi mireasă. Dar ultima are voie să plângă, pe când primul trebuie să zâmbească tâmp şi să facă glume proaste, încercând să-şi ascundă emoţia.
Când e părăsit, un bărbat e la fel de îndreptăţit să verse lacrimi ca şi o femeie.
Poate că o face, dar nu va ştii nimeni, nu va povesti nimănui, nici măcar celui mai bun prieten.Tristeţea bărbaţilor pare mai devastatoare poate doar prin prisma faptului că lipsesc lacrimile. Toată durerea se strânge în interior, se închide acolo şi nu revarsă niciodată. Cei mai mulţi adună durerea şi o duc cu ei în mormânt. Faptul că ”războinicii” n-au voie să-şi arate suferinţa este una dintre cele mai puternice şi mai vechi prejudecăţi sociale.
Vine din adâncul vremurilor antice când băieţii care plângeau, cei care nu făceau faţă durerii erau decapitaţi, fiind consideraţi inutili.Deşi lucrurile s-au schimbat între timp, interdicţia a rămas. Pentru cei care mai cred că nu există mari diferenţe între femei şi bărbaţi, în domeniul exprimării emoţiei e o uriaşă prăpastie.
Cred că am înţelege mult mai bine femeile, iar lumea ar fi mai puţin violentă dacă, din când în când, am vărsa câte-o lacrimă, fie şi în secret.