Dacă în acel cuplu sunt şi copii, se poate observa cu uşurinţă că nici copiii nu prea vor să-şi ceară iertare când părinţii consideră că ar fi nevoie de un astfel de gest.
Greşeala şi iertarea sunt noţiuni relative.
Întotdeauna greşim în raport cu cineva, în timp ce pentru altcineva s-ar putea să însemne că am făcut un bine. O greşeală a bărbatului faţă de soţie i se poate părea mamei băiatului o faptă bună. De exemplu, dacă soţul face scandal că nu e gustoasă ciorba.Cu toate acestea, din perspectiva principiilor morale, bărbaţii, deşi greşesc mai des, se scuză mai puţin. Dacă mă analizez pe mine, pot spune că, de cele mai multe ori consider că nu greşesc, iar atunci când îmi dau seama că am făcut-o lată, nu-mi mai vine să-mi cer iertare pentru că, mă gândesc eu, oricum n-o s-o primesc.
Cei mai mulţi dintre bărbaţi au o minte practică.
Din copilărie au învăţat că iertarea cerută e foarte rar primită. Când luau o notă proastă, îşi cereau iertare, dar nu scăpau de pedeapsă. Când nu-şi făceau tema, îşi cereau iertare în faţa profesoarei de matematică, dar tot se alegeau cu un patru. După o serie de experienţe ratate, bărbaţii realizează că e tot aia. Când devin adulţi se mai adaugă şi faptul că pot ei singuri hotărâ când greşesc sau nu.Pe de altă parte, mai e şi orgoliul femeilor care îşi doresc să audă cuvintele de părere de rău nu pentru că au de gând să ierte, ci pentru că vor să li se confirme faptul că au avut dreptate.
În concluzie, e nevoie de aceeaşi tărie de caracter ca să recunoşti că ai greşit de câtă e nevoie şi pentru a ierta greşeala celuilalt.