De vreo două zile, soţia mea cu care sunt căsătorit de 14 ani e foarte supărată.
Am întrebat-o ce are, crezând că s-a întâmplat ceva - are probleme, am făcut eu vreo trăsnaie sau a aflat de vreuna, s-a întâmplat ceva cu fiica noastră de şase ani. Nimic din toate astea. Se petrecuse o nenorocire şi mai mare. O strângeau pantofii. De două zile mergea cu ei, suferea, dar nu renunţa.Când i-am zis de soluţia finală de a renunţa la ei, mi-a răspuns că nu înţeleg nimic.
Mi-a povestit că abia a aşteptat să vină căldura ca să poată să-i poarte. Era nedumerită de faptul că, în februarie când i-a luat, îi veneau perfect. ”Mai merg cu ei ca să se lase”, a conchis ea cu un oftat.Vedeţi, mintea unui bărbat nu poate să priceapă cum o femeie îşi poate iubi pantofii mai mult decât pe propriile picioare. Cum poţi să stai două zile în încălţări care-ţi provoacă durere şi să continui să te chinui în speranţa că lucrurile o să se îndrepte?
Un bărbat ştie de la început că dacă ceva s-a stricat trebuie reparat sau aruncat. O femeie are această capacitate, această eleganţă de a relativiza, de a sădi speranţa în ceilalţi că lucrurile se pot schimba în bine, se pot repara de la sine.