De ce noi, românii, suntem superficiali şi de ce nu facem nimic să ne schimbăm?

De multe ori m-am întrebat de ce suntem înconjuraţi de atât de multă superficialitate? Îmi amintesc că atunci când eram mic,  mama mă toca la cap să nu fiu superficial. ”Da, e bună compunerea, dar e superficială!”, spunea, citindu-mi tema. Am auzit de atâtea ori acest cuvânt încât, toată viaţa, am încercat să evit să fiu cum îmi spunea mama.

Nu ştiu dacă sunt sau nu superficial, dar încerc din tot sufletul să nu fiu, încerc să dau importanţă tuturor oamenilor din viaţa mea, tuturor întâmplărilor şi tuturor preocupărilor mele. Nu-mi place perfecţiunea, dar detest superficialitatea. Şi pentru a scăpa de ea am nevoie de multă energie.

Cei mai mulţi oameni din jurul nostru nu au niciun dubiu, iar şi mai mulţi au răspunsuri pentru orice.

Toţi sunt proşti, toţi sunt leneşi, toţi sunt hoţi. Cam asta e judecata generală. Şi dacă totul e greşit în jurul meu, atunci pot să greşesc şi eu. Observ acest tip de atitudine atât la oameni tineri, cât şi la cei mai în vârstă. O tratare superficială a oricărei teme sau a oricărei întâmplări.

Şi astfel, am ajuns să trăim într-o ţară în care ne pricepem la tot şi, de fapt, nu ne pricepem la nimic.

Nu avem nicio pasiune pentru a face lucrurile bine, ci doar pentru a ”fuşeri”, o altă vorbă a maică-mii, ca să alergăm după o nouă himeră. La asta suntem specialişti.  Pentru că nu avem răbdare, nefiind educaţi pentru a rezista la rutină şi la efort, ne plictisim repede şi căutăm rapid o scurtătură.

Culmea, după o serie de scurtături, ajungem în punctul în care nu ştim nimic, nu am realizat nimic, iar viaţa se goleşte şi devenim deprimaţi.

E înfiorător să descoperi cât de puţini oameni îşi respectă meseria la noi în ţară. Majoritatea discuţiilor sunt despre cât de greu e la muncă, cât de răi sunt ceilalţi, cât de puţin se câştigă şi alte scânceli fără nicio noimă. Se întreabă cineva ce trebuie să faci pentru un salariu mare? Se uită cineva cu adevărat la ce face o persoană care câştigă mult. În primul rând e vorba de pasiune, în al doilea de eficienţă, iar în al treilea de rezistenţă.

De exemplu, Loredana Groza cântă la cel mai înalt nivel de aproape un sfert de secol şi a făcut toate eforturile imaginabile şi neimaginabile pentru a rezista în show-biz.

Uitaţi-vă la cei care n-au rezistat ca să realizaţi ce eforturi a făcut ea. Sau fotbalistul Ronaldo, de la Real Madrid, invidiat de toţi puştii din întreaga lume, dar se întreabă cineva cât se antrenează Ronaldo,  ştie cineva că nu a lipsit niciodată de la program şi că niciun fotbalist din România, niciodată nu s-a antrenat cum se antrenează el. Da, îi admirăm golurile şi credem că e un zeu. Da e un zeu, dar nu în meci, ci în orele grele în care trage de el pentru a alerga mai bine, pentru a şuta mai bine.

Luaţi orice domeniu şi uitaţi-vă la vârfuri şi poate veţi descoperi zeci de păcate la acei oameni, dar nu veţi găsi nicio urmă de superfcialitate. Dacă tu nu te iei în serios, atunci cum pot alţii să te ia, să se bazeze pe tine şi pe faptele tale?

Şi atunci de ce e atâta superficialitate în România? Cel mai probabil e forma supremă de a nu ne asuma nicio responsabilitate, e forma supremă de lene şi de tristeţe.

Are legătură cu educaţia şi cu lipsa de maturitate, are legătură cu plăcerea perversă, indusă de deceniile de comunism, de a ne minţi că toţi suntem egali.