Gâfâiam pe scări cu două plase într-o mână şi cu două în cealaltă. În timp ce urcam treaptă cu treaptă mă gândeam că strămoşii mei veneau acasă cu căprioara în spinare şi singurul lucru pe care, probabil, îl aveam în comun era faptul că ne crescuse pulsul.
Ei cărau bucăţi de vânat, eu o pâine tăiată felii, ardei copţi la borcan, două cutii de detergent, trei cutii de şerveţele, şase cutii de Pepsi, una de îngheţată, două de cereale, un salam, iaurt şi alte nimicuri care vor expira în frigider şi vor sfârşi la gunoi aruncate de stăpâna casei.
Între mine şi vechii bărbaţi nu mai e demult nicio legătură.
Ei nu aveau depresie, nu aveau probleme cu locul de parcare şi nu sufereau de teamă că-şi vor pierde slujba în perioade de criză. Nu aveau credite bancare şi nici asigurare medicală. Parcă de-asta nu mai am nici eu.Cred că bărbaţii din ziua de azi sunt mai nefericiţi decât femeile. De-aia ne uităm la fotbal. E singurul joc care ne aminteşte de vânătoare şi de câmpul de luptă. Privim şi celulele din corpul nostru se mint că participă. Civilizaţia ne-a închis între patru pereţi.
La 40 de ani se întâmplă să avem o revelaţie şi atunci ne luăm amante, ne călugărim sau ne apucăm de yoga.
Psihologii i-au spus criza vârstei de mijloc, dar eu ştiu prea bine că atunci moare din noi bărbatul vechi, vânătorul şi suntem atinşi de o tristeţe definitivă.Până la 40 de ani avem senzaţia că suntem nemuritori, apoi, gâfâind cu plasele în mână pe scări descoperim că nemuritorul a murit. Şi atunci, pentru a da timpul înapoi, ne amintim de colecţiile din copilărie şi răscolim prin casă după clasorul cu timbre. Sau ne luăm amantă, mergem la biserică ori salvăm lumea prin yoga şi flacăra violet.
Deşi se laudă că ne înţeleg, femeile nu reuşesc s-o facă. Ne iubesc, dar nu ne pot descifra şi asta pentru că, în cele mai multe cazuri, noi înşine nu ne înţelegem. E bine să mai ştiţi un mic secret, nici măcar nu ne pasă.
Posteaza comentariu