Halloween e sărbătoarea tuturor sfinţilor în lumea catolică, dar are origini precreştine, în lumea celtică. A fost dusă în SUA de emigranţii iralandezi de la sfârşitul secolului XIX, iar astăzi a devenit o sărbătoare a costumelor de groază care, vrem nu vrem, va prinde şi în România dacă nu a prins deja.
Multă vreme n-am băgat în seamă această sărbătoare. Nu-mi plac filmele de groază şi nu pentru că mă sperii, ci pentru că mi se par o pierdere de vreme.
Sunt atâtea chestii de groază în lumea reală la care chiar trebuie să fac faţă încât mi se pare aiurea să-mi pierd timpul cu câţiva monştri irelevanţi.Un singur film horror m-a atras şi am fost să-l văd la cinema, e vorba despre ”I Know What You Did Last Summer!” M-am dus pentru că mi-a plăcut titlul.
Deci, cum spuneam, nu dădeam doi bani pe Halloween până când fiica mea de aproape opt ani nu a devenit interesată. Nici ei nu-i prea plăceau filmele de groază, dar acum, de când a crescut, am observat că e din ce în ce mai atrasă de ele.
Nu pot să nu observ cât de importantă e influenţa mediului în formarea gusturilor sau în fixarea unui inters.În această nouă pasiune a fiicei mele, familia n-a jucat niciun rol. Nimeni nu se uită la filme de groază, ba chiar am încercat s-o protejăm de ele. Încet, încet, a devenit preocupată de acest subiect pentru că e unul despre care se discută la şcoală.
Halloween e o sărbătoare care nu are legătură cu România, dar pentru că trăim într-o civilizaţie globală, ne-am trezit şi noi că admirăm în fiecare an costumele ciudate care încearcă să provoace spaima, deşi, de cele mai multe ori, sunt doar ridicole.
Am văzut păreri pro şi contra despre adoptarea de către cultura noastră a acestei sărbători, dar, mă tem, că opinia noastră nu contează.
Halloweenul a fost îmbrăţişat de copiii noştri care l-au descoperit în cinema şi pe micile ecrane. Aşa că a venit momentul să ne împăcăm cu ideea, dar promit că nu-mi voi pune dinţii lui Dracula şi nici pălărie de vrăjitoare. Asta nu înseamnă că nu am fost târât la ”Hotel Transylvania” şi am râs.