Eram în clasa a doua şi plecam din oraş cu autobuzul plin cu navetişti. Abia aşteptam să ajung, să-mi arunc uniforma de pe mine şi s-o zbughesc afară pe uliţă să mă întâlnesc cu prietenii.
Nu exista libertate mai mare decât aceea să alerg prin grădini, să mănânc prune culese direct din copac, să râd şi să joc rişca.Bunica mea avea o cu totul şi cu totul altă părere. Era o femeie care mă iubea mult şi-mi vorbea blând. Rareori ţipa la mine şi numai după ce o scoteam din minţi. Cum ajungeam, îmi punea apă în lighean să mă spăl şi apoi mă aşeza la masă. Îmi umplea o farfurie de tocană, îmi tăia o felie de pâine coaptă în cuptorul de lut şi se aşeza lângă mine.
Mă privea cum mănânc şi mă ruga să învăţ. Îmi povestea cât de important e să ştiu carte. Cu vorbe simple îmi spunea că doar cei care iubesc cărţile se vor bucura de viaţă. Atunci nu înţelegeam. Credeam că îmi ţine astfel de predici doar pentru ca eu să iau note bune şi să se bucure mama care era plecată din ţară. Mă gândeam că încerca să suplinească într-un fel rolul părinţilor mei care lipseau. Eu îi spunem că nu aş vrea să mai plec niciodată din sat, că vreau să trăiesc acolo, să am grijă de grădină, să merg la câmp, să cresc animale, să nu mă mai întorc niciodată la oraş.Bunica mea mă mângâia pe creştet şi îmi spunea că dacă învăţ, totul o să fie bine.
N-am ascultat-o atunci şi multă vreme n-am învăţat bine, dar mi-a plăcut foarte mult să citesc.
Târziu, pe la douăzeci de ani am avut o revelaţie şi de atunci, de 25 de ani, învăţ în fiecare zi. Blândeţea ei m-a ajutat să înţeleg importanţa educaţiei pentru un individ şi pentru o naţiune. Nu toţi suntem genii, dar fiecare dintre noi poate avea un destin doar dacă învaţă, are modele şi îşi descoperă rostul.Educaţia nu înseamnă să ai o colecţie de diplome, ci înseamnă să ai suflet!