Duminică iau startul în Maratonul Bucureşti. Dăcă reuşesc să trec linia de sosire, va fi a zecea cursă de 42,195 de kilometri pe care o alerg în ultimii cinci ani. Când am început să mă antrenez, în ianuarie 2007, aveam 105 kilograme şi o vagă senzaţie că-mi pierdusem minţile.
Nu ştiam pe nimeni în jurul meu care să fi alergat maratonul. Abia în luna iunie l-am întâlnit la o cursă de semimaraton, desfăşurată la Predeal, pe Marian Chiriac, primul maratonist în carne şi oase cu care am vorbit. M-a impresionat cu povestea lui, cum a alergat în Tei, pe stadionul Student Parc, pe vremea lui Ceauşescu, primul său maraton, făcând 105 tururi de pistă (un tur are 400 de metri).
Şi acum mi se pare cea mai fabuloasă poveste despre alergare. Acea senzaţie că mi-am pierdut minţile a ţinut cam cinci luni, până am ajuns la 90 de kilograme.
Era încurajată şi de cei apropiaţi care s-au speriat de proiectul meu, suspectându-mă că inventasem o metodă de sinucidere în trepte.Dar, odată cu fiecare kilometru alergat, realizam că, de fapt, descoperisem o metodă prin care îmi salvam viaţa. Nu glumesc. La vârsta de 27 de ani m-am prăbuşit din cauza unui puseu de tensiune, 17. De atunci am mai avut episoade, dar alergarea m-a salvat de fiecare dată. Am spus de multe ori şi repet: sportul mi-a schimbat viaţa.
Aş vrea să fiu în stare să afirm că maratonul e floare la ureche, că dacă te antrenezi nu ai cum să ratezi, că evoluezi de la o cursă la alta, dar totul e ”bullshit”. Maratonul nu e decît o experienţă de viaţă, o încercare voluntară de a-ţi depăşi limitele şi, de cele mai multe ori, ratezi.
Maratonul e o cursă de 42 de kilometri pe care nu o poţi alerga dacă nu te antrenezi, iar dacă te antrenezi te poţi accidenta, iar ”buba” doare rău.
Anul trecut am luat startul şi după trei kilometri mi s-a blocat piciorul. M-am târât prin ploaie şi am plâns de nervi, de neputinţă. Mă antrenasem 18 săptămâni şi am ratat. În primăvară, la Copenhaga m-am deshidratat şi am terminat cursa în patru ore şi 24 de minute, cel mai slab timp al meu.Pentru mine, maratonul e greu. Înainte şi după. Simt gustul morţii în cerul gurii de fiecare dată când trec linia de sosire şi nu pot să mă bucur. De cele mai multe ori, la final, îmi vine să plâng, mă chinui să-mi pun un zâmbet pe faţă, dar e o grimasă de durere. Şi totuşi, de ce o fac? De ce la start se adună mii de alergători? De ce plecăm în această călătorie? Fiecare are motivele lui, ale mele sunt simple, alergarea m-a făcut un om mai bun. De două ori pe an mă scufund în iadul propriu pentru a-mi găsi energia de a merge mai departe.
Pentru a găsi tăria de a nu fi o povară pentru ceilalţi în restul timpului, pentru a realiza că marile probleme cotidiene sunt o bagatelă în comparaţie cu criza de glicogen de la kilometrul 35. De două ori pe an trec dincolo de limitele durerii pentru a fi mai puţin superficial, pentru a fi mai răbdător şi mai umil.Maratonul e o experienţă atât de intimă încât se aseamănă cu credinţa. Nu poţi să-i explici altui om ce crezi despre Dumnezeu fără să cazi în ridicol. Aşa e şi povestea celor 42 de kilometri. Mi-am asumat acest risc, de a fi din când în când ridicol, doar pentru că, acolo pe şosea, pe munte sau pe un drum de ţară, când pui pas după pas, se află o mare oportunitate - să te descoperi şi să te împaci cu tine.
Au fost oameni care mi-au spus că pentru mine alergarea e o suferinţă.
Poate, dar una care generează multă bucurie şi multă linişte în tot restul timpului.Nu mi-am propus niciodată să alerg un număr de maratoane. Vreau să fiu, de fiecare dată, mai rapid, dar, de cele mai multe ori, nu reuşesc şi mă bucur din tot sufletul când ajung la startul unei noi călătorii care mă ameninţă şi mă salvează.
În urmă cu cinci ani îmi era teamă să mă gândesc că aş putea vreodată să spun că am alergat 10 curse de maraton. Cumva, alergarea a înfăptuit o minune.
Posteaza comentariu