Pot să depun mărturie că dragostea nu moare. Acum, după 43 de ani, declar că habar n-am ce înseamnă să iubești. Nu am descoperit nicio regulă. Dragostea mi se pare un abur, o adunare de gânduri, de amintiri care toate la un loc au la bază un zâmbet.
Au originea în acel zâmbet primordial al unei fete tinere care se uită peste umăr fix în ochii mei. De acolo începe totul. Uneori reuşesc să merg mai departe, să las zâmbetul să treacă pe lângă mine, alteori nu. De câte ori nu l-am lăsat, viaţa mea s-a îmbogăţit şi uneori e atât de bogată că uit să respir.
O mică domnişoară mă invită în fiecare seară la dans, de fapt, îmi ordonă asta, iar eu mă conformez.
Se agaţă de braţele mele care se întăresc şi o ţin suspendată pe ritmuri de muzică japoneză, ciudat cât de mult îi plac ritmurile molcome şi pierdute ale melodiilor din extremul orient. Mica domnişoară se caţără pe pieptul meu, se întoarce, aterizează pe covor, face o reverenţă şi, apoi, îmi aruncă un zâmbet peste umăr. În acea clipă mă simt nesfârşit de bătrân şi necugetat de tânăr.Îmi amintesc drumul care m-a dus până aici, până la acest dans cu fiica mea de 7 ani care e convinsă că braţele mele nu o vor trăda niciodată.
Şi încerc cu disperare să-mi adun puterile, să nu observe ridurile, durerea şi melancolia de pe chipul meu.Într-un fel asta e dragostea. Am dezamăgit atâţia oameni, am uitat de atâtea ori să mulţumesc, să ofer, să mă întorc, am supravieţuit atâtor coşmaruri ale istoriei, doar pentru ca ea să poată dansa fără să ştie cine sunt şi de unde vin.
Probabil că asta e dragostea. Sau tot ce am înţeles din ea.
P.S. Următorul text va fi publicat luni, 5 decembrie.
Posteaza comentariu