În ultimii ani, în înţelepciunea guvernanţilor noştri şi la presiunea importatorilor de medicamente, cumva, Institutul Cantacuzino a fost scos pe tuşă. Deştepţii lobişti din domeniu sănătăţii s-au gândit că dacă distrug producătorul intern, atunci vor putea determina statul să cumpere vaccinuri scumpe aduse din străinătate.
Ţeapă! Nu sunt bani.Închiderea institutului nu a însemnat decât faptul că populaţia nu a mai fost vaccinată antigripal, iar dozele de ”antitetanos” au dispărut din spitale.
Dacă se mai întreabă cineva de ce s-a prăbuşit sistemul medical românesc trebuie să se uite la aventura acestui institut subfinanţat până când a fost închis, în speranţa că nişte comercianţi îşi vor umple buzunarele.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu spitalele, faptul că nu facem reformă, că nu venim o dată cu pachetul minim de servicii garantate de asigurarea obligatorie şi, apoi, să se creeze cadrul pentru asigurări opţionale, dacă nu se introduce o coplată logică şi eficientă, astfel cu adevărat să existe o nouă sursă de finaţare pentru sistem, dacă nu sunt închise spitalele neperformante, iar resursele, cele care sunt, nu sunt orientate spre cele care au rezultate, va pierde toată lumea - de la manageri, la producători de medicamente, la doctori, asistente şi pacienţi.
E atâta inerţie în sistem, încât, de multe ori, am senzaţia că privesc spre oameni care se îndreaptă spre marginea prăpastiei conduşi de orbi, adică politicieni.
După încercarea ratată a preşedintelui Traian Băsescu de a impune reforma sănătăţii, după dialogul în contradictoriu cu secretarul de stat Raed Arafat (foto), a început furtuna politică, iar, pe lângă un guvern, a spulberat şi orice iniţiativă de salvare a sistemului.
Îi port un mare respect medicului Arafat, iar ce a făcut el pentru salvarea de vieţi omeneşti nu a reuşit nimeni şi va fi întotdeauna printre eroii acestei ţări, dar din ianuarie 2012 nu s-a mai întâmplat nimic. Contribuabilii români nu sunt stăpâni pe propria sănătatea, ea depinzând, de cele mai multe ori, de hazard, de plăţi informale şi de priceperea sau nepriceperea unor medici care trăiesc doar cu speranţa într-o emigrare salvatoare.