În urmă cu câteva zile am citit o scrisoare a Constanţei Buzea, publicată în România literară. Epistola era adresată prietenilor ei, Georgeta şi Gabriel Dimisianu. Scriitoarea Constanţa Buzea a murit în luna august la 71 de ani, a fost căsătorită cu Adrian Păunescu, a divorţat, dar împreună au avut doi copii, Andrei şi Ioana, ultima, decedând şi ea.
Scrisoarea e caldă, în ea se regăsesc cuvintele unei tinere de 29 de ani care are marele noroc să scapă pentru o vreme din lagărul comunist şi să ajungă în SUA. Pentru a vă face o idee, societatea americană era ruptă în două la acea vreme, războiul din Vietnam făcea mii de victime, proteste în universităţi, şomaj, criminalitate ridicată în marile oraşe, Martin Luther King fusese împuşcat cu doi ani înainte, iar tensiunile dintre albi şi negri atinseseră paroxismul în unele zone ale ţării. De fapt, Constanţa Buzea găseşte o societate în plin haos, dar parcurgând aceste rânduri veţi descoperi cât de importantă e libertatea într-o societate şi cum o percepe cineva venit din România Socialistă. În plus, trebuie să mai precizez faptul că scriitoarea îşi alegea cu grijă cuvintele. Ştia foarte bine că angajaţii Securităţii îi vor citi corespondenţa.
30 nov. 1970. Iowa City
Dragii mei Geta şi Dimi,
Azi Adrian a venit de jos, din holul buildingului, unde sunt şi căsuţele poştale, a venit, zic, cu scrisoarea voastră în dinţi. Ne-am concentrat asupra ei, ne-am certat pe ea (el o citise, „hoţul de el”- vorba Ioanei , în lift şi venind foarte încet pe coridorul de la 6, lung şi plăcut capitonat). Bineînţeles că a mai citit-o odată cu glas tare, pe urmă am luat-o şi eu şi am citit-o singură, încercînd să amplific, spre scara lui reală, semnificaţia fiecărui amănunt. Bine că v-aţi îndurat, şi să vă mai înduraţi şi altădată.
La noi e ceaţă, pădurea spre care dau ferestrele noastre s-a înnegrit, e un schelet complicat, sau este proiectarea pe cer a nervilor noştri greu încercaţi.
Nu găsim cuvinte puternice, cuvinte cuprinzătoare, capabile să exprime ceea ce simţim. Credem că niciodată nu le vom nimeri ; vom face un fel de literatură pe lîngă şi pe aproape de ceea ce se întâmplă cu noi, ceea ce este aici. Impresiile de călătorie se scriu extrem de greu. Ele îţi solicită un discernămînt moral şi o mare puritate. Impresiile riscă să nu intereseze dacă nu sînt scrise cu pricepere. Şi îţi trebuie şi o virtuozitate de om superficial, care să îţi permită să fii neserios cu ceea ce vezi, punînd pe hîrtie, la rînd, totul şi să expediezi, fără să verifici, să reflectezi, dacă nu cumva te-ai înşelat, adevărul fiind altul, al minţii tale de pe urmă.
Dragii mei, suntem într-un prea plin sufletesc, de fapt ; sper să ne descărcăm, la urma urmei, dar sper să nu ne dezagregăm de cît dor suferim. E o mare bătălie : pe un fond sufletesc sensibilizat îngrozitor de existenţa acelor mici copii ai noştri, să primeşti acest continent nou, franc, cinic, bogat, stăpînul unei naturi pe care oamenii o îngrijesc ca pe o biserică. Aici iarna nu se ard lemne pentru a te încălzi. Americanii au aparate de încălzit, şi de aer condiţionat. Dar nu asta voiam să spun. Nu despre civilizaţie şi bogăţie ca atare este decent să vorbeşti în America. Remarcasem chiar de la sosire fabuloasele păduri de foioase. (Ce toamnă de basm am trăit !) În aceste păduri există laolaltă toate generaţiile lemnului, ca de la începutul lumii parcă. În pădurea vie este lăsată şi pădurea moartă. Lemnul ei e jupuit, alb, poate putred, dar în picioare. Şi se oferă o ţesătură stranie de rămuriş, arbori rupţi de vînt în două şi rămaşi aşa, butuci şi zvelteţe, pe lîngă care treci impresionat profund, dacă ai o dispoziţie specială pentru pastel.
Îţi vine un chef insuportabil să fii bogat, să ai tot ce vezi, dar nu poţi avea decît strict cîteva lucruri. Şi cheful trebuie redus la condiţia unui balon de săpun.
Am adus, ostatecă din cîmpul cu mii şi milioane de lăcuste de astă toamnă, o rădăcină de violetă. Aici violetele cresc pe cîmp, firesc, aşa cum cresc la noi păpădiile. Şi violeta s-a prins. La primăvară o resădesc afară, o pun la locul ei, în pămîntul Americii, care-i al ei şi i se cuvine.
Doamne, ce dor îmi e de-acasă! Sînt năucită. Şi ca să luaţi în serios ce spun, precizez : sîntem năuciţi, deci probăm în grup, eu, Adrian, şi Aurel (Aurel Dragoş Munteanu, n.m.,G.D.), şi cu mine pe Biblia în engleză, Biblia sfîntă ilustrată de Salvador Dali, şi care Biblie costă 40 de dolari, jurăm că abia aşteptăm să dăm ochii cu lumea noastră, cu „balcanicii” noştri dragi, care răspund cu mare greutate şi tactică la bietele noastre apeluri. Jurăm că ne-am uitat şi copiii de cît ne gîndim la ei, la cum au crescut, ce mai fac, cum mai sînt. Sîntem extenuaţi de curiozitate, ce se mai spune şi ce se mai publică şi ce se mai întîmplă pe la noi. Nici nu ştiţi ce fericiţi am fost, pară-vi-se oricît de curios, cînd Aurel a primit de la soţia lui un pachet în care-i pusese şi o Românie literară. Recunoscînd meritele acestei mari reviste care se zbate ca peştele pe uscat, să zboare (ideea nu-mi aparţine), controlîndu-i cu atenţie pulsul, punînd ochii pe fiecare articolaş şi încercînd să suferim o transfigurare, oricît am fi de trişti în general, ne-am bucurat de revistă ca de un lucru al nostru.
Am fost la Chicago, la Mircea Eliade. Bătrînul profesor de Istoria Religiilor vorbeşte o românească dulce, o engleză românizată, cald, precipitat, privindu-ne prin ochelarii lui care au citit enorm. Ne-a dat cîteva cărţi ale sale apărute recent sau mai demult la Madrid sau prin alte părţi, cărţi de literatură scrise şi tipărite în româneşte. Una dintre ele este primul volum al seriei „AMINTIRI”. E topit de dor de ţară. Citeşte, i se trimit reviste şi cărţi. Am fost şi la facultate, în biroul lui plin de cărţi, de mister şi de fantome. Ne-a arătat un sertar adînc plin de caiete puse în picioare – Jurnalele lui de-o viaţă din care selecţionează şi pregăteşte în continuare „Amintirile”.
La Chicago am vizitat în grabă muzeul de artă. Zic „în grabă” pentru că fixasem instantaneu, prin telefon, întîlnirea cu Eliade, la care ne-am dus. Dorim să revedem Chicago-ul şi acel muzeu care s-o fi simţit luat de noi în răspăr.
Dragii mei, în Iowa se simte apropierea Crăciunului. Aici sînt îngeri, sînt brazi stufoşi de plastic, e lumea jucăriilor, delirul copiilor şi maşinăriilor liliputane. Am senzaţia, după cîte văd în acest mic oraş american în care locuim,că toată America devine o ghirlandă de becuri mat-multicolore, că toate parcurile, şi pădurile, şi şoselele şi străzile sînt vast împodobite cu lumini, că se face o risipă fermecătoare şi că toată această lume avută şi neştiutoare se înduioşează coborînd la nivelul degeţelelor răşchirate de la picioarele micului american care nu mai are ce-şi dori.
Vă sărut cu dor, Constanţa
Posteaza comentariu