O parte dintre părinţi, cei care au realizat cât de importantă e educaţia pentru copii, au luat în propriile mâini această problemă şi investesc bani serioşi. Fie că urmează şcoli de stat sau private, copiii cu părinţi responsabili au meditatori, iau note mari, petrec multe ore în casă, învăţând, participă la concursuri naţionale şi internaţionale, pentru ca în final, să urmeze o facultate bună în străinătate şi să se stabilească în Occident.
Restul se zbat cum pot, evoluează cu multe lacune, se chinuie să ia BAC-ul sau renunţă la şcoală şi ajung adulţi fără nicio calificare, obligaţi să o ia mereu de la început în tot felul de slujbe mizere.
Nu cred că există o discriminare mai mare în România decât cea care se petrece în sistemul educaţional.
Copiii care nu fac parte din familii ce dispun de resurse materiale nu au nicio şansă, nici măcar aceea de a învăţa o meserie. E dramatic. Educaţia din România produce în acest moment elite pentru export şi rataţi pe bandă rulantă pentru piaţa internă. Vi se pare un sistem corect?Şi mai e ceva, chiar dacă te ocupi ca părinte de educaţia unui copil trebuie să treci peste anumite obstacole. Unul ar fi modul abstract de prezentare al cunoştinţelor. Cei mai mulţi copii nu sunt în stare să stabilească o legătură directă între cunoştiinţele pe care le dobândesc la şcoală şi viaţa de zi cu zi. Puneţi un elev de clasa a patra să aplice simpla operaţie de adunare într-o chestiune ce ţine de realitate, să zicem de cumpărăturile dintr-un supermarket şi veţi avea mari surprize. Singura utilitate pe care o văd cei mici ţine de faptul că notele mari îi ajută să intre la un liceu sau altul, la BAC sau pentru admiterea la o facultate care e la modă.
Şi astfel, chiar o parte dintre elevii buni se trezesc la maturitate că ştiu o grămadă de lucruri fără nicio noimă şi fără să le aducă niciun beneficiu în profesie sau în viaţa de zi cu zi.E stupid să te aştepţi să iei un salariu mare după ce ai terminat facultatea dacă nu ai niciun fel de experienţă într-un domeniu sau altul, iar adevărata facultate ţi se predă pe banii companiei, la locul de muncă. Orice angajator ştie că nu are niciun profit de pe urma unui salariat aflat la primul job în primii doi-trei ani. Aşa că acel salariu plătit de o firmă unui tânăr e un fel de taxă de şcolarizare suportată de angajator pentru a-l califica într-o meserie sau alta.
De ce suntem în această situaţie? Foarte simplu, sistemul de educaţie este decuplat total de economie. Profesorii sunt o castă închisă de teoreticieni, de oameni cu puţină experienţă în afara sistemului educaţional. Foarte bine, e nevoie şi de ei, dar dacă tu ca şcoală pregăteşti comercianţi, nu e important ca elevii să ia contactul cu cei mai buni comercianţi de pe piaţă? O altă cauză vine din comunism, o epocă în care învăţământul trebuia să fie cât mai abstract şi cât mai rupt de realitate pentru ca oamenii să poată fi minţiţi cu uşurinţă şi să nu observe lipsa de raţiune într-un stat opac şi totalitar.
La modul general, fiecare dintre noi înţelege că e greu să faci legătura dintre o ecuaţie şi un credit bancar.
Problema e că atât profesorii, cât şi părinţii au nevoie de foarte multă imaginaţie pentru a face un copil să înţeleagă ecuaţiile, pornind de la propriul credit la bancă sau de la leasingul pe maşină. Pentru că la rândul nostru, nici noi n-am fost învăţaţi să gândim pornind de la realitate spre noţiunile abstracte. În fapt, abstractul are noimă, atâta vreme cât simplifică şi ajută la explicarea realităţii. Ideea e, cine are curajul să rupă blestemul educaţiei româneşti?O concluzie tragică a acestei crize în educaţie o observăm în viaţa de zi cu zi. La vârful societăţii noastre sunt oameni care au orice altă calitate în afară de aceea de a fi educaţi, de a avea carte cum se spunea pe vremuri. Inversarea valorilor în ţara noastră are o legătură directă cu modul în care învăţăm. Astfel s-a ajuns în situaţia să fii mult mai adaptat la realitate cu cât ai mai puţine cunoştinţe.
De ce mai trebuie să scrii o lucrare originală de doctorat când poţi să copiezi una?