A venit revoluţia şi am răsuflat uşurat.
Nu mai trebuia să plec, deşi aş fi putut s-o fac mult mai uşor, dar dispăruse motivaţia ideologică. Mai apoi, de câte ori îmi era greu, n-aveam bani, rămâneam fără slujbă, mă gândeam să plec, dar mă loveam de acelaşi obstacol, imposibilitatea de a renunţa la prânzul de duminică luat în familie, la discuţiile cu surorile mele sau cu prietenii.În timp, am reuşit să-mi fac propria familie pe care am integrat-o în marea familie formată din familia mea şi a soţiei mele.
Mă uit la fiica mea şi o simt că e fericită şi liniştită, se întâlneşte cu verii şi verişoarele ei, se joacă, se ceartă. Ca-ntr-o familie.Fac multe compromisuri ca să-mi păstrez familia şi cred că fiecare dintre noi face compromisuri, dar mă simt atât de fericit când de sărbători mă întâlnesc cu cei dragi încât mi-e imposibil să nu mă gândesc cât de greu e să nu ai pe nimeni.
Societatea în care trăim face foarte puţin pentru tineri.
Nimeni nu-i sprijină la început de drum. Ei sunt cel mai prost plătiţi, ultimii angajaţi şi primii concediaţi. Singurul lor sprijin e familia. Dacă e atât de importantă cred că ar trebui să vorbim mai mult despre rolul ei în societatea noastră, despre cum ne salvează, deşi, la 18 ani, oricare dintre noi a crezut cel puţin odată că familia e împotriva lui.Ceea ce trebuie ştiut e faptul că părinţii sau fraţii pot să nu fie de acord cu tine într-o decizie sau alta, dar sunt primii şi, de cele mai multe ori, singurii care te vor sprijini pe drumul pe care ai pornit.