Un roman nou și totuși unul despre care se știa de multă vreme și pe care chiar autorul îl anunța în anul 1999. Așteptările erau mari la acea vreme. Semnele erau pozitive. Contextul era prielnic. Spre exemplu, celebrul ziar New Yorker dedicase nu mai puțin de șaisprezece pagini acestui text. Un alt moment important a fost lecturarea primului capitol la Madrid, în același an. Publicul a fost încântat, editorul și-a dat acceptul, însă totul a luat o întorsătură la 180 de grade și autorul nu a mai fost sigur de calitatea acestui text. Povestea manuscrisului continuă, căci după moartea autorului, cei doi fii ai săi au respectat cuvântul tatălui și au arhivat manuscrisul în cadrul Universității din Texas, Austin. Însă, după zece ani, familia decide publicarea acestui manuscris. O decizie curajoasă, nu lipsită de critici, care însă nu face decât să ofere cititorilor posibilitatea de a citi un nou roman a lui Gabo, al cărui manuscris oricum fusese cunoscut și putea fi consultat în mod particular și privat la biblioteca unei universități. Putem spune că este totuși o decizie înțeleaptă.
În câteva cuvinte, García Márquez ne prezintă o femeie în vârstă de aproape cincizeci de ani și cu o căsnicie puțin sub treizeci, care merge în fiecare an în luna august pe o insulă, la mormântul mamei. Însă acest ritual exercită asupra ei o invitație irezistibilă de a se transforma – o dată pe an – într-o altă femeie, de a-și explora propria senzualitate.
Așadar, romanul se propune în linia textelor ce tratează dragostea. De fapt, intenția lui Gabriel García Márquez a fost să închidă un ciclu început cu Dragostea în vremea holerei și a continuat cu Despre dragoste și alți demoni. Și totuși, așa cum remarca doamna Tudora Șandru Mehedinți, traducătoarea cărții în limba română, „în ansamblul creației scriitorului, Ne vedem în august ocupă un loc aparte, presupunând o nouă și surprinzătoare viziune, total opusă machismului latinoamerican, asupra condiției feminine, căci pentru prima oară protagonista sa absolută este o femeie în căutarea propriei libertăți, a propriei împliniri. García Márquez se dovedește un profund și fin cunoscător al psihologiei feminine în portretizarea eroinei, descriindu-i sentimentele năvalnice în perpetuă schimbare – la început de culpă, de regret, apoi de eliberare de inhibiții și prejudecăți, de conștientizare a dreptului său de a dispune după bunul plac de viața, de dorințele, de trupul ei, creând astfel o atmosferă impregnată de senzualitate, de voluptate, de erotism rafinat. În esență, acest roman foarte modern este un imn închinat vieții, dragostei, dăinuirii plăcerii în pofida trecerii timpului”.
De altfel, romanul este unul plin de muzicalitate. Soțul femeii este directorul conservatorului. Copiii sunt virtuozi ai muzicii. Nu în ultimul rând, numele eroinei nu este pus la întâmplare, întrucât este cunoscută pasiunea lui García Márquez pentru muzica lui Bach. Mai mult, melomanul García Márquez pare să ne introducă mai mult în subiect, întrucât Ana Magdalena este numele celei de-a doua soții a marelui compozitor Johann Sebastian, cea căreia i-a lasat celebrul Caiet cu partiturile unor menuete, rondouri, sonate, preludii, arii. García Márquez a fost obsedat de muzica lui Bach, lucru pe care îl menționează și în Povestea târfelor mele triste, ultimul roman asupra căruia și-a dat acceptul pentru publicare: „am încercat să mă liniştesc cu cele şase suite pentru violoncel de Johann Sebastian Bach, în versiunea definitivă a lui don Pablo Casals. Le consider tot ce poate fi mai înţelept din toată muzica”.
„Pătrunzând în spiritul ca atare al cărții purtătoare de mesaj marquezian, suntem încântați să descoperim, în insistent meșteșugita și rafinata tramă a romanului și călăuziți de stilul sigur, fără greș, al doamnei Tudora Șandru Mehedinți, pregnanta structură muzicală a romanului, care subîntinde tainic narațiunea însăși. Se profilează discret, în plan secund, nume precum Claude Debussy, Edvard Grieg, Chopin, Rahmaninov…, în vreme ce Ana Magdalena Bach (nume ales fără reținere, cu mult curaj), eroina principală a romanului – un fel de axis mundi în universul romanesc orchestrat de autorul columbian –, își trăiește pătimaș, la jumătatea vieții sale, redescoperita iubire”, subliniază redactorul cărții, domnul Alexandru Skultéty.
O operă care, cu stilul marquezian unic, se prezintă ca o odă pentru vitalitatea și complexitatea vieții, canalizând puterea narațiunii într-o melodie de neuitat care rezonează în inima cititorului.
Autor: Paul Scarlat
Posteaza comentariu