Disprețul pe care îl avem unii pentru alții se vede în absolut tot ceea ce facem. Rezultatele ne mănâncă de vii. E ca o boală autoimună: corpul își atacă propriile țesuturi și organe din motive necunoscute. Tot organismul are de suferit, iar boala ajunge să pună viața în pericol.
Am ascultat convorbirile Alexandrei, fata ucisă de criminalul din Caracal, cu operatorii de la 112 și polițiștii. Acești oameni care ar fi trebuit să salveze un copil au dovedit că își iau banii degeaba. Nu au știut nici cele mai elementare lucruri necesare profesiei lor. Dacă biata fată ar fi sunat din greșeală oriunde în altă parte, tot ar fi primit sfaturi mai bune. Corupția i-a adus în funcții pe care nu le merită și pentru care nu s-au pregătit absolut deloc. Știm deja asta. Trăim așa de când ne știm. Am crescut cu asta. Ne reamintim la fiecare tragedie, apoi uităm iar pentru o vreme, până la următorul dezastru.
Dar dincolo de faptul că habar n-au să-și facă meseria, acești indivizi, adulți care au la rândul lor copii, probabil, îi vorbesc unui copil în pericol de moarte cu un dispreț incredibil.
"Păi să venim unde frate în Caracal... Păi ce dracu să-i fac că e în Caracal, că a răpit-o și a dus-o în Caracal, dar nu știe unde", spune prima operatoare de la 112 după ce Alexandra închide telefonul. Au urmat multe alte întrebări fără rost și replici pline de sictir. "Păi dă-mi un punct de reper unde te afli în Caracal, cum crezi că te găsim?", îi mai spune copilei îngrozite. Nu doar că are de-a face cu un criminal care poate să apară în orice clipă, ceea ce s-a și întâmplat, dar este trată și cu scârbă de o doamnă care nu are chef de ea.
Polițiștii au urmat același tipar. I-au vorbit unui copil în pericol de moarte pe un ton sictirit, scârbit, fără nicio urmă de compasiune. Așa cum a observat cineva, nu i-au spus niciodată pe nume. Nu au încurajat-o cu nimic, nu au sfătuit-o cu nimic. Dar au certat-o că ține linia ocupată și au întrebat-o pe un ton ironic de cine îi este frică. De cine îi poate fi frică unui copil de 15 ani care îți spune că a fost sechestrat, bătut și violat?
Acești oameni care aveau puterea să-i salveze viața au tratat-o așa cum știu românii mai bine să o facă: cu dispreț, aproape cu ură pentru că a îndrăznit să le dea bătăi de cap. Tonul tuturor celor care au vorbit cu ea îmi inspiră o singură replică pe care cred că s-au abținut cu greu să nu o spună: "Ce dracu mai vrei și tu?".
Cine nu s-a lovit de această ură pornită din nimic cu care ne tratăm unii pe alții, care apare chiar și când unul dintre noi este în pericol de moarte? De la vânzătoarea de la magazin care mai are puțin și te pălmuiește că o deranjezi și până la medicul care știe el mai bine că n-ai nimic, deși leșini pe holuri de durere.
Cuvintele grele și urâte, dușmănia din glas și disprețul nu sunt justificate de nimic. Vin din interior și pentru cei care nu au fost obișnuiți să audă așa ceva acasă, este un șoc teribil.
Îmi amintesc că am fost prima dată la un supermaket singură pe la finalul anilor '90, când aveam puțin peste zece ani. Era ceva nou pentru mine și habar nu aveam cum se procedează. Am ajuns la casă și am pus coșul cu produse pe tejghea. În momentul acela am auzit un glas îmbibat în dispreț din spatele meu: "Fetițo, ai cumpărat și coșul? De ce-l pui acolo? Mai vezi tu pe cineva că a pus coșul pe bandă?". Domnul din spatele meu hotărâse că acea primă experiență a mea singură la cumpărături să devină una oribilă. Toată lumea se holba la mine, iar fața mea cred că schimbase toate culorile curcubeului de rușine. Îmi venea să plâng, dar m-am abținut până la ieșire. Nu ceea ce mi-a spus m-a afectat atât de mult, ci tonul plin de dușmănie și răutate.
Ne vărsăm frustrările și furia pe cei mai vulnerabili. Pe cei care nu au puterea să reacționeze. Nu avem curajul să facem asta față de cei care chiar merită disprețul nostru și de care ne temem. Pe ei îi tratăm cu respect, "să ne punem bine", că nu știm când ajungem la mâna lor.
Am petrecut o noapte în spital cu o bunică. În salonul de la Municipal în care a fost internată erau multe alte doamne în vârstă, unele dintre ele singure și neputincioase. Cu aceeași ură imensă în glas, o infirmieră a spus ceva ce nu credeam aș putea auzi de la un om care și-a ales meseria de a îngriji alți oameni.
"De ce nu vă ia Dumnezeu pe voi, aștia bătrâni? De ce dracu nu mai muriți odată?". Era deranjată că trebuia să schimbe așternuturile unei bolnave. Mă pregăteam, plină de furie, să o întreb dacă îi urează același lucru și mamei sale. Dacă își dorește la fel de mult să-i moară părinții, ca nu cumva să deranjeze pe cineva. Dar am făcut ceva ce facem noi, toți, de obicei. Am tăcut. Mi-am înghițit cuvintele când m-am gândit că bunica urma să rămână la un moment dat, singură, în ghearele acestui om care îi dorește moartea. Și acum regret.
Oamenii scapă cuvinte urâte și răutăcioase când sunt supărați, nervoși, triști. În cazul nostru, al tuturor românilor, supărarea și tristețea au devenit cronice. Dar nu avem puterea să vedem că ura gratuită din cuvintele noastre aduce și mai multă ură, suferință și tristețe. Suntem supărați pe oricine și pe orice, dar ar trebui să fim supărați pe noi înșine.