Cartea este structurată pe un sistem inteligent, gândit, încă din 2015, de editura Alfred A. Knopf care l-a convins pe Bono să publice acest proiect alături de ei: „40 Songs, One Story” (40 de cântece, o singură poveste). Titlul se referă la structura celor 40 de capitole, fiecare fiind numit după unul dintre numeroasele hituri U2.
Cartea a fost scrisă de jurnalistul Bill Flanagan, după ce s-a alăturat trupei irlandeze de rock U2, în cea mai fertilă perioadă de creație, „U2 at the End of the World”, din 1995.
Bono, un militant social
Bono, bărbatul care poartă, permanent, ochelari de soare, și are vocea... avântată este, după cum probabil știți, un soi de...agitator social, un militant care și-a dedicat, în afară de muzică, mult timp și luptei împotriva SIDA, scutirii de datorii și campaniilor împotriva sărăciei.
Cineva care nu este fan înfocat al muzicii U2, aici ar putea găsi valoare în cartea autobiografică a lui Bono.
A construit relații cu Bush și Murdoch
Celebritățile care fac bine ar trebui să fie întâmpinate cu scepticism, dar este greu să numim pe altul care a avansat cu atâta succes de la condamnările publice palpitante, în mare parte ineficiente, ale bolilor sociale, la desfășurarea obositoarei munci administrative de construire a relațiilor cu oamenii care dețin pârghiile puterii. Chiar și atunci când, sau, mai ales când, acești oameni sunt George W. Bush sau Rupert Murdoch.
„Nu trebuie să fii de acord cu totul dacă singurul lucru cu care ești de acord este suficient de important”, scrie Bono, o lecție pe care a primit-o de la unul dintre mentorii săi cântăreț/agitator, Harry Belafonte.
A determinat administrația Bush să dea bani pentru lupta anti-SIDA în Africa
Bono a enervat oamenii, nu întotdeauna din motive onorabile, cel puțin când a sărit în public, în timpul concertului U2, la Live Aid, în 1985. Atunci când a aflat că banii strânși la acel concert caritabil, abia au fost suficienți pentru a acoperi dobânzile săptămânale pe care beneficiarii săi din națiunea africană le plăteau debitorilor lor occidentali, el și-a schimbat strategia.
Inițiativa lui Bono și a partenerilor săi, pentru care a făcut un efort de lobby de doi ani, l-au determinat pe cel de-al 43-lea președinte al SUA, George W. Bush, să ceară Congresului un angajament istoric de 15 miliarde de dolari pentru a lupta împotriva SIDA în Africa.
De asemenea, Bono povestește și cum s-a abținut de la a critica invadarea de către SUA a Irakului, din 2003.
Căsătorit, de 40 de ani, cu colega de liceu
În cartea sa autobiografică, Bono povestește, cu candoare și aproape cu smerenie, amintirile unui tip care a fost într-o trupă cu aceiași trei tipi, vreme de 45 de ani, și care este căsătorit, de 40 de ani, cu iubita lui de liceu.
Când avea 14 ani, mama i-a murit din cauza unui anevrism cerebral, iar restul adolescenței și-a petrecut-o certându-se cu tatăl și fratele lui mai mare, Norman.
„Eram trei bărbați care s-au confruntat cu durerea lor fără să vorbească vreodată despre ea.” Ulterior, perioada respectivă a inspirat melodii precum „Iris (Hold Me Close)” sau „I Will Follow”, povestește Bono.
Tatăl i-a murit când avea 41 de ani, iar despărțirea de el a inspirat „Sometimes You Can’t Make It on Your Own”.
A adormit în casa lui Sinatra și s-a rătăcit prin Casa Albă
Pe lângă momente speciale și amintiri mai triste, cartea autobiografică îl prezintă pe Bono și prin prisma multor anecdote încărcate de nostalgie, glume, amuzament și o viață trăită din plin.
Inedite sunt povestirile lui Bono despre cum a adormit cu un whisky în poală la casa lui Frank Sinatra și se temea că ar fi urinat pe pantaloni sau despre cum s-a rătăcit în Casa Albă, unde fusese invitat să bea un pahar cu Barack Obama și soția acestuia, Michelle, și unde fostul președinte al SUA l-a găsit dormind, ca și leșinat, în dormitorul Lincoln.
Cină cu Gorbaciov, în casa lui din Dublin
Este impresionantă dexteritatea cu care Bono jonglează, în cartea sa autobiografică, trecând de la misterele compoziției de cântece la disertații despre, de exemplu, ceea ce a învățat când Mihail Gorbaciov a venit la casa lui din Dublin pentru cina de duminică.
Cartea este un autoportret reprezentativ, nu unul aspirațional, iar Bono nu se descrie în mod conștient atunci când vorbește despre „a pune dezordinea în mesianic”.
Posteaza comentariu