Am crescut cu certuri, scandaluri, crize, țipete și multe altele de care îmi e foarte greu să vorbesc. Cea mai dureroasă amintire e de când tata a dispărut din peisaj ceva timp. Eram în clasele primare și nu știu ce povești mi se spuneau acasă, cert e că de la școală am aflat că tata ne-a părăsit.
Lumea satului știa atât de bine, încât dăduse vestea și copiilor
Apoi, m-a întrebat și învățătoarea unde e tata. Îmi amintesc cum că i-aș fi zis că e plecat cu serviciul. Nici nu mai știu exact. Atât de greu am dus toată povestea, că din perioada aceea nu-mi amintesc decât banca mea. Stăteam în bancă. Atunci am și descoperit colega care avea să-mi devină cea mai bună prietenă: o fată care era orfană de tată. Numai cu ea am petrecut timpul după episodul acesta. Au mai trecut niște zile, poate au fost niște săptămâni sau luni, nici nu mai știu, și tata a apărut. L-am găsit în dormitor, când ne-am dus la culcare, după ce am luat masa la bucătărie. Am aflat ulterior că mama știuse, ba chiar îi sugerase să intre pe ușa dinspre stradă. Era aproape de nerescunoscut, se degradase... Nici nu am putut să mă bucur de întoarcerea lui.
Știu că o întrebam pe mama dacă a venit, deși el era în fața mea
De fapt, tot ce voiam era să știu exact cum stau lucrurile. Abia depașisem la școală povestea asta și nu puteam s-o iau din nou de la capăt data viitoare.
Tata n-a mai plecat niciodată de atunci, dar cursul vieții m-a făcut să realizez că era mai bine să fi făcut-o. Cred că era mai bine chiar să nu se mai întoarcă atunci. Ai mei au rămas împreună ”de dragul copiilor” și am fost nefericiți în grup, ca să zic așa. Îmi amintesc cum îmi promiteam ca, atunci când o să fiu mare, să nu trăiesc nefericită. Nu simțisem niciodată armonie între ei, nu fusese niciodată prea multă liniște în casa noastră, dar eu știam că lucrurile nu așa ar trebui să fie.
Au trecut ani și am ajuns și eu într-un punct asemănător, într-un mariaj în care nu mai exista armonie și realizam pe zi ce trece că, de fapt, suntem două caractere care nu se potrivesc într-o astfel de relație. ”De dragul copilului” a fost capcana care m-a ținut și pe mine pe loc. Mi se părea că am datoria ca, măcar pentru copil, să fac lucrurile să meargă. Și am încercat ceva timp să fac asta. Am zis că soluția vine de la mine și atunci am început să fac compromisuri. Și am tot făcut până când nu m-am mai recunoscut și nici relația mea cu copilul nu a mai fost în regulă.
Divorțul a fost cea mai bună decizie pe care aș fi putut să o iau
Am divorțat când copilul avea 2 ani și un pic și cred, în continuare, că divorțul a fost cea mai bună decizie pe care am putut să o iau. Nu a fost deloc ușor și nici acum nu e, dar am convingerea că acesta este drumul bun.
Am scris acest text după ce am vorbit cu o prietenă care a crescut într-un climat asemănător și îmi spunea că mama ei, după ce ei au crescut și au plecat la caselor lor, a început să regrete amarnic că nu a divorțat și a rămas în căsnicie ”de dragul copiilor”. Copiii, prietena mea și fratele ei, le-au reproșat tot timpul chestia asta părinților.
Asta am făcut și eu și fratele meu, la un moment dat. O încerca și pe mama regretul și poate și pe tata, dar subiectul s-a închis acum 10 ani, când tata a închis ochii pentru totdeauna. Am regândit lucrurile de mii de ori de când el nu mai e. Moartea lui nu mă doare atât de tare cum mă doare faptul că a dus o viață nefericită sacrificându-se în zadar pentru presupusa noastră fericire.
Credeți-mă! A rămâne ”de dragul copiilor” este cel mai otrăvitor lucru pe care îl pot face părinții care nu mai sunt fericiți împreună. Nu-mi puteți scoate ideea asta din credințe, orice mi-ați spune.
Aici e un articol cu părerile specialiștilor: Părinți care nu se despart de dragul copiilor. Este bine să rămâi într-o relație lipsită de dragoste pentru a-i proteja pe cei mici?
Dacă vrei să ne povestești și tu experiența ta și crezi că și alte femei au de învățat din ea, trimite-ne povestea ta pe redactie@eva.ro și noi o s-o publicăm.
Posteaza comentariu