Ne-am certat de multe ori din nimicuri, ne-am despartit si ne-am impacat. Imi repeta ca ma iubeste, dar eu am observat ca nu stie sa-si exprime sentimentele si lucrul acesta ma nemultumea. Am incercat sa-i spun chiar si cum sa procedeze ca sa fiu multumita si sa ma simt iubita, dar imi zicea ca nu stie. Cateodata mi se parea ca eu sunt pe planul doi in viata lui si ca prietenii au prioritate, mi se parea o fire egoista, pentru ca se enerva si ma facea sa sufar, se ghida dupa principiul "Daca m-ai suparat, te supar si eu".
Pe 1 iulie anul acesta, am hotarat sa ma despart de el, pentru ca m-a mintit exact in acea zi. L-am sunat si nu mi-a raspuns la telefon, iar dupa doua ore m-a sunat si mi-a zis ca a fost la un prieten si telefoanele ii erau acasa, la incarcat. Sincer, nu l-am crezut, dar nu am zis nimic. Dupa vreo ora, ne-am intalnit si m-am uitat in telefonul lui, fara ca el sa vada. Mi-am dat seama ca ma mintise si ca nu fusese la acel prieten. Apoi a recunoscut ca a fost in alta parte, dar cu acel prieten si ca m-a mintit pentru ca stia ca ma voi supara. I-am spus ca relatia noastra se termina in acel moment si chiar l-am jignit.
Dupa cateva zile, am avut remuscari si i-am trimis un mesaj in care mi-am cerut scuze pentru jigniri. M-a sunat si m-a intrebat daca nu l-am iertat si daca nu ne impacam, iar eu i-am spus ca il iert, dar ca nu mai ma impac cu el. Dupa o zi de la despartire, am inceput sa vorbesc cu un alt prieten, pe care il cunosc de multa vreme, si acel baiat a inceput sa vorbeasca cu mine exact asa cum mi-am dorit intotdeauna sa vorbeasca un baiat. Insa el este in Spania si vine abia peste o saptamana.
Sunt foarte entuziasmata de acest baiat, dar mi-e gandul si la fostul prieten si imi pare rau ca nu a fost totul bine intre noi, pentru ca eu am ajuns sa il iubesc. Neintelegerile dintre noi m-au facut sa ma indepartez de el. Intotdeauna m-am comportat frumos si mi-am dorit ca lucrurile sa mearga bine, dar acum nu stiu ce e mai bine pentru mine. Sa ma impac cu fostul? Sa astept sa vina acasa celalalt baiat si sa nu mai vorbesc cu fostul? Ce e bine si ce e rau? Simpla intrebarea, dar greu raspunsul...
Claudiu Ganciu - psiholog si psihoterapeut la Centrul de Psihologie de Actiune si Psihoterapie, raspunde:
Intr-adevar, "Ce este bine si ce este rau?" pare o intrebare foarte simpla, dar cu un raspuns dificil. As incepe prin a mentiona ca varsta de 18 ani este o etapa in care o persoana simte nevoia sa se afirme, sa cunoasca, sa se cunoasca, sa afle mai multe, sa parcurga experiente. Acest fapt este general si nu stiu in ce masura protagonista mesajului primit respecta acest principiu general sau nu.
Ceea ce pare important este starea de depresie, in masura in care este cu adevarat un diagnostic si nu caracterizarea unei stari de nehotarare, nemultumire, poate chiar pasivitate. Depresia este o stare care insoteste pierderile, este starea de pierdere, de suferinta, de lipsa de chef, dorinta etc. Este posibil sa vorbim despre o stare depresiva, dar timpul foarte scurt trecut de la desfasurarea evenimentelor (1 iulie 2007) ma face sa cred ca este doar o stare naturala in contextul existentei unui moment de final al unei relatii care s-a terminat destul de brusc.
Din cuprinsul mesajului lipseste o parte esentiala, dar care nu este acceptabila pentru autoare - ce simte pentru fosta relatie. Motivul despartirii este minciuna. Probabil ca persoanelor mature li s-ar parea un pic ciudat acest motiv, intrucat ele vad un astfel de incident cu alti ochi. Dar, la 18 ani, poate sa fie un motiv pentru astfel de decizii.
Totusi nu stim daca protagonista simte ceva pentru baiatul de 23 ani. Sa vedem totusi ce ne spune: "dar mi-e gandul si la fostul prieten si imi pare rau ca nu a fost totul bine intre noi, pentru ca eu am ajuns sa il iubesc. Neintelegerile dintre noi m-au facut sa ma indepartez de el. Intotdeauna m-am comportat frumos si mi-am dorit ca lucrurile sa mearga bine, dar acum nu stiu ce e mai bine pentru mine".
Sa intelegem ca este in continuare intr-o relatie autentica cu el? Daca lucrurile stau asa, atunci decizia luata este una impotriva propriei persoane, impotriva a ceea ce simte si starea de suferinta este implicita, intrucat nu vorbim despre o actiune, ci despre o decizie impulsiva. Prin decizie impulsiva inteleg punerea intr-un act a unui continut psihic care nu este suficient de clar si nu corespunde cu ceea ce simte si este o persoana.
Travaliul incidentului nu a fost lasat sa se desfasoare si atunci totul a fost simplificat prin decizia luata. In mod normal, cand vorbim despre o actiune, vorbim despre un travaliu interior prin care se realizeaza o relatie cu un obiect. Cand travaliul este scurtat, vorbim despre un proces de evitare a tensiunii psihologice, iar persoana va resimti in scurt timp un alt tip de conflict, unul interior intre ceea ce simte (sa spunem, sufletul ei) si decizia - daca vreti - orgoliul, tabla de valori sau orice altceva care ar putea sa fie circumscris acestei arii.
In aceasta situatie, relatia cu "spaniolul" este o relatie-tampon, menita sa reduca tensiunea. Este aproape imposibil ca a doua zi dupa ce termini o relatie in care esti implicat intr-un mod autentic, sa reusesti sa ai o relatie profunda de cuplu cu o alta persoana.
Daca, intr-adevar, relatia este epuizata, atunci noua relatie pare logica, iar starea ar fi de asteptat sa fie una de eliberare. In acest caz, este in firea lucrurilor ca cineva sa fie foarte dornic si disponibil pentru o alta relatie. Astfel, am putea sa presupunem - si multe din cazurile de psihoterapie implica o asemenea situatie, desi protagonista nu mentioneaza in mod direct nimic din aceasta gama - un sentiment de vinovatie privind eventuala suferinta a celui abandonat.
Desigur ca ne este imposibil sa stim care este situatia, intrucat nu avem la dispozitie decat un mesaj, iar un astfel de demers terapeutic, desi l-as numi mai degraba de consiliere, presupune sedinte de analiza si de intelegere a continuturilor implicate. Dar ne este simplu sa raspundem la cea de-a doua intrebare: ce este bine pentru ea?
Pentru protagonista, bine este sa reuseasca sa ia contact cu ceea ce este, intr-adevar, in propria persoana, cu ceea ce simte, cu ceea ce traieste si, in functie de aceste lucruri, sa lase loc propriei simtiri, sa fie spontana. Nu cred ca este cazul ca aceasta situatie sa fie un motiv de intrare in consiliere psihologica sau alt gen de interventie psihoterapeutica, intrucat etapa pe care o parcurge, timpul scurt care a trecut de la momentul desfasurarii, ma fac sa cred ca protagonista are posibilitatea de a se descurca singura. Acest tip de interventie ar fi binevenit doar in masura in care situatia se cronicizeaza, iar starea de rau continua.
centrupsihologie@gmail.com
www.centrupsihologie.ro">
br>
Posteaza comentariu