Nu am incredere in mine

Buna, ma numesc Raluca, am 22 ani si sunt studenta in Bucuresti. As vrea sa va rog sa ma ajutati intr-o problema cu care ma confrunt de multa vreme. Despre ce e vorba? As putea spune ca parintii m-au invatat cam tot ce trebuie sa stiu in viata, dar au omis sa-mi insufle increderea in mine si am suferit mult pe aceasta chestiune. In liceu eram foarte introvertita si, poate din cauza asta, n-am putut avea niciodata prieten(iubit); de cate ori imi placea un baiat si incercam sa ma apropii de el eram respinsa, desi eram draguta si desteapta.

Sufeream din cauza firii mele parca exagerat de timorata si introvertita si simteam ca vreau sa ma schimb dar nu puteam. Asta pana intr-o zi, cand m-am hotarat ca trebuie sa fac ceva; si am reusit pana la varsta asta sa ma schimb foarte mult, am luptat ca sa-mi inving temerile si am reusit, am devenit o persoana extrovertita, comunicativa si plina de viata.

Pe plan sentimental situatia a ramas aceeasi, insa, in sensul ca acum am admiratori, dar e o ironie faptul ca niciodata nu se intampla sa fiu cu cine imi doresc eu la un moment dat, pot spune ca n-am avut pana la varsta asta nici un prieten; problema cea mai mare in acest moment este ca m-am indragostit si iubesc pe cineva foarte mult, iar acea persoana nu raspunde cu aceleasi sentimente oricat am incercat sa ma apropii.

Faptul ca de data asta nu se poate sa fiu cu o persoana in care am investit niste sentimente fara sa vreau, cu o persoana pe care o iubesc din tot sufletul, m-a ranit foarte mult in sensul ca am inceput sa ma inchid din nou in mine, sa devin din nou ce am fost in liceu.

E ca si cum am ajuns in punctul de unde am plecat si ma simt foarte rau, sunt deprimata, trista, am obosit sa ma tot conformez, iar pe acea persoana o iubesc tot mai mult, imi e mult mai greu acuma sa trec peste situatia asta.

Va rog ajutati-ma cu niste sfaturi pentru ca nu stiu ce sa fac in continuare, nu vreau sa mai accept sa fiu respinsa dar nu am nici o alternativa. Va multumesc!

Claudiu Ganciu - psiholog si psihoterapeut la Centrul de Psihologie de Actiune si Psihoterapie, raspunde:

Raluca, faptul ca uneori reusim sa fim, sa facem sau sa ne realizam o dorinta este un fapt care este de asteptat sa ne bucure. Alteori simtim ca nu reusim sa realizam ceea ce ne propunem.

Atunci oamenii devin mai tristi, mai preocupati de ei insisi, se intreaba de ce, apar multe intrebari si multe preocupari precum si sentimente contradictorii. Un intreg amestec de stari, de preocupari. Cu cat problema pe care o resimtim este mai aproape de sufletul nostru si de ceea ce suntem de fapt, cu atat ramanem mai mult prinsi in ceea ce suntem si in ceea ce ne dorim.

Din mesajul tau inteleg ca ai reusit sa te schimbi, sa obtii o parte din ceea ce iti doreai. Ai crescut si acum constati ca tinzi sa te intorci spre ceea ce ai fost candva. Dintr-o fiinta timida, ai devenit mai sigura pe tine, mai centrata pe scopurile tale. Si incerci acum un esec - nu reusesti sa ai ceea ce iti doresti.

A-ti realiza dorintele este o stare naturala, dar simti ca acum ceea ce simti este independent de tine, ca si cum nu ai putea sa gestionezi respectiva traire.

Sa incercam putin sa intelegem ceea ce se intampla pe doua repere:

In realitate exista un om pentru care tu simti foarte intens, nu te poti apropia de el, nu poti intra in contact cu el, ci doar poti sa il doresti. Tu incerci sa te apropii de el si el nu iti raspunde la fel, ci asa cum simte el (poate).

In semirealitatea ta, el este foarte important, dar poate ca nu reusesti sa intelegi ce rol joaca in acest sens. Simti ca este un esec, ai vrut un lucru si el nu s-a realizat. Esecul te sperie pentru ca te simti ranita iar acest esec simti ca iti strica ceea ce ai construit in 5 - 7 ani de lucru cu tine insati.

In ceea ce priveste o persoana reala, ai libertatea sa optezi pentru un comportament oarecare. Poti incerca in continuare sa te aproprii de ea sau poti sa accepti ca acest lucru este utopic si sa renunti. Ce faci efectiv este un lucru secundar pentru ca, indiferent de optiunile tale in relatia cu persoana reala, starea de semirealitate nu dispare.

Iar problema autentica o regasim in aceasta lume a ta. Simti ca exista riscul sa te schimbi din nou, o perspectiva care poate te sperie. Ma intreb in ce masura aceasta schimbare a ta este intemeiata pe vointa si pe rezultate concrete?

Schimbarea autentica are loc atunci cand ea se produce la nivelul afectivitatii si la modul in care ne raportam la ceea ce vine inconstient din noi. Evident ca exista si schimbari bazate pe vointa dar ele sunt cumva contra firii. Vointa presupune sa faci lucrurile impotriva a ceea ce simti si nu folosind ceea ce simti. O schimbare bazata pe ceea ce simti si pe intelegerea modului in care te raportezi la ceea ce este inconstient in tine presupune sa folosesti resursele spontaneitatii tale.

O schimbare bazata pe succese sociale, de cuplu, scolare, etc., intr-un cuvant pe ceea ce este exterior noua, este o realizare dependenta efectiv de soarta. Or, in viata exista si succese, dar si multe insuccese. Problema ramane cum treci peste si prin ele.

Faptul ca poti sa ai un esec intr-o relatie nu este foarte grav, produce suferinta, sentimentul de pierdere, regrete, frustrari, dar nu produce o dereglare proofunda a functionarii noastre psihoce. Cand acest esec este asociat cu alte stari, cu alte experiente, aceasta stare devina una problematica din punct de vedere psihic. Tu asociezi acest esec cu ceea ce ai fost candva si cu experientele anterioare din "iubire".

Practic, indiferent de ceea ce se intampla intre voi, ramane o problema majora - este ceea ce ai realizat pana acum un lucru autentic sau este de construit in continuare?

Mult succes!







Arhiva